Profesor Mircea-Ionuț Catrina, Palatul Copiilor Târgu Jiu
Vorbim și nu (prea mai) știm ce vorbim. Ne propunem să lansăm un demers de refacere a semanticii românești din expresii și fraze utilizate – unele, chiar pe scară largă – însă aproape pe deplin uitate la nivelul semnificației, ceea ce atrage inevitabil deprecieri semantice. Iar când dispare și memoria colectivă, încotro ne îndreptăm?
Așadar, să-i dăm drumul. Veți regăsi aici expresii și fraze des folosite, însă cărora vorbitorul nativ (ironic, nu?) nu le (mai) știe sensul:
„a băga/trage ca Berilă” – depreciere semantică; vorbitorul nu are în vedere că Iancu Berilă (criminal în serie), autorul a cel puțin 20 de ucideri în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost condamnat la… 200 de ani de închisoare. Astăzi, expresie este utilizată când muncești extrem de mult, intens, peste program (nu neapărat și plătit).
„a nimerit orbul Brăila” – depreciere semantică; vorbitorul nu face legătura între incapacitatea unui nevăzător și Henri Braille, genialul inventator al alfabetului pentru nevăzători (invenție apărută în 1825). Expresia a ajuns în uzul limbii române undeva până la 1850 (Anton Pann folosește expresia în a sa „Poveste vorbei”, 1847), în principatele românești existând unele librării ce aveau cărți/ziare destinate persoanelor nevăzătoare. De aici până la confuzia românului, nu tocmai școlit, între Brăila autohtonă și Braille nu a fost decât un pas. Astăzi, expresia este folosită în dorința de a încuraja pe cineva să ajungă la o destinație pe care persoana în cauză se teme că nu o va găsi.
„a-ți găsi Bacăul cu cineva” – depreciere semantică; vorbitorul presupune că expresia se referă la „a-ți găsi nașul”, adică ai găsit pe cineva care îți vine de hac. Ce nu cunoaște vorbitorul actual e faptul că Bacău nu are legătură cu localizarea geografică a orașului nostru, ci cu „bakó”, termen din limba maghiară care înseamnă „călău”. Gata, s-a lămurit și asta.
„a spune brașoave” – depreciere semantică; dicționarele actuale ne transmit că „brașoavă” înseamnă fie o minciună, fie o lipsită de adevăr (pe românește, o palavră). Ce nu știe vorbitorul actual de limbă română este faptul că, la origini, termenul desemna o exagerare a adevărului, o prezentare în culori voit pozitive (totul din considerente economico-financiare). Există, vom vedea, o legătură strânsă între termenul nostru și Brașov. Cunoscut încă din timpurile medievale sub numele de „Kronstadt” („Orașul Coroanei”), Braşovul primeşte, încă din anul 1364, aşa-numitul „drept de târg”, ceea ce înseamnă dreptul de-a organiza două târguri pe an, la care vin peste 300.000 de oameni. Optzeci de ani mai târziu, în 1424, blănarii întocmesc primul statut al unei bresle. Apropo de bresle, numite şi ghilde, ele erau asociaţii de meşteşugari din aceeași branşă, create pentru apărarea unor interese comune. În Braşovul anului 1798, de exemplu, existau 43 de bresle din care făceau parte 1227 de meşteri blănari, cizmari, curelari, fierari, aurari, tăbăcari, olari, pălărieri, franzelari, lăcătuşi, ţesători etc. Deja un centru comercial de anvergură, Brașovul se însuflețea cu precădere în zilele de târg, când piețele se umpleau de glasurile negustorilor (dornici, evident, să își vând cât mai mult și mai repede mărfurile) din oraș sau din alte locuri. Acești negustori îți prezentau cât mai zgomotos și mai manipulator produsele, această tehnică de persuadare atrăgea clienții curioși la tarabele celor care strigau repetat. Mai ușor sau mai greu, munca de convingere pe care ă făceau negustorii avea succes până la urmă. Marfa lor era vândură mai repede decât a negustorilor mai puțin vocali. Cine vindea repede nu doar că se îmbogățea pe măsură, ci căpăta și un renume de bun negustor (pe principiul românesc „păi dacă i se vinde marfa așa de repede, înseamnă că e calitate acolo, nu?”). În timp, a ajuns să se afirme – despre acești negustori… din Brașov – că spun „brașoave” ori că înfloresc lucrurile/realitatea în scop comercial. Vorba se aplica, în primul rând (dar nu exclusiv!), bijutierilor brașoveni, care păcăleau lumea (profund rurală și neștiutoare) cu obiecte presupus din metale prețioase, dar – în fapt – confecționate din materiale ori metale comune și ieftine. Toate astea, la prețuri modice, ofereau o satisfacție aparte cumpărătorilor (cu precădere doamne), căci ajungeau să poarte podoabe ce imitau creațiile scumpe ale Vestului. Totul pentru fală, cam ca astăzi.
„a o întoarce ca la Ploiești” – depreciere semantică; construirea liniilor de cale ferată București – Ploiești (1872) și Ploiești – Predeal (1879) a avut loc la o relativă distanță temporală. Din motive financiare, s-a folosit – pentru cea de-a doua linie – traseul București–Ploiești. Trenurile de la București care mergeau spre Ardeal erau oprite în gară, locomotiva era decuplată de garnitură, intra pe o linie de manevră și era întoarsă pe o placă turnantă, acționată manual (astăzi, de exemplu, cea existentă la depoul Ploiești Sud este acționată electric) și direcționată pe linia spre Predeal. Locomotiva era cuplată la celălalt capăt al garniturii, astfel ultimul vagon al trenului venit de la București… devenea primul. Când trenul pornea, călătorii aveau un sentiment general de teamă că s-au suit într-o cursă greșită, acesta părând că se întoarce la București, deși, în realitate, rula pe linia spre Predeal. În 1886, la Gara Ploiești erau șapte linii de circulație, cinci erau folosite pentru trenurile de călători, iar restul pentru trenurile de marfă. Nu existau linii de manevră, acestea efectuându-se pe liniile principale, fapt care conducea ca schimbarea direcției spre Predeal, sau București să dureze probabil câteva zeci de minute, pe care călătorii le petreceau în restaurantul gării sau în vagoane, servind ceea ce cumpărau de la negustorii ambulanți din zona gării. Această manevră a durat de la darea în folosință a noii linii de cale ferată (1879) până în preajma anilor 1913-1915, când s-a finalizat Triajul Ploieștiului.
„azi aici, mâine-n Focșani” – expresie fără vreo conotație geografică recognoscibilă, nefiind identificat un motiv pertinent pentru utilizarea orașului Focșani. Am putea risca o interpretare, în sensul în care autorul „vorbei de duh” se afla la o oarecare distanță de orașul Focșani, iar acea distanță i s-a părut relevantă în emiterea expresiei. Semantica actuală ne trimite la ideea de neseriozitate, de lipsă a cuvântului din partea unor indivizi ce par incapabili să-și respecte promisiunile ori cuvântul.
„a auzi câinii din Giurgiu” – o altă expresie fără vreo conotație geografică identificată. Percepută, încă de la „lansare”, ca sinonimă cu „a vedea stele verzi”, expresia trimite la o suferință fizică, provocată de folosirea forței ori coerciției fizice. Cert e că, dacă primești o palmă zdravănă la Târgu Jiu, Craiova ori Timișoara, auzi sigur câinii din… Giurgiu.
„a merge până-n pânzele albe” – depreciere semantică. Concret, azi înseamnă „până la capăt indiferent de consecințe” etc. Dar, la origine, expresia implica… albul giulgiului. Da, da. Și era chiar diferită: „a urmări (pe cineva) până în pânzele albe”. Cu alte cuvinte, urmăreai pe cineva până la moarte, căci doar așa „vedeai” giulgiul alb pus pe ochii celui pe care-l urai. Probabil inconștient, în mentalul colectiv vorbim astăzi despre spălatul rufelor (până mai ieri) la râu. După spălare, clătire și limpezire, rufele erau bătute până când considera gospodina că trebuie. Adică… până în pânzele albe.
„a da sau a lua ceva moca” – expresie de factură modernă. Și mai probabil o depreciere semantică. Înseamnă „a da sau a lua ceva… pe ochi frumoși”. Sau gratuit. Când îți dă cineva ceva gratis? Când îi place fața ta. Adică „moaca”, termen popular pentru „chip”. Dar cum românului îi vine mai ușor să rostească „moca” decât „moacă” în conjunctura asta, de aici – credem – avem expresia.
„pompe funebre” – nu e expresie autentic românească, dar hai s-o explicăm. Nu e vorba de pompa propriu-zisă (nici de apă, nici de benzină etc.), ci pleacă de la latinescul „pompa”, care înseamnă „alai, cortegiu plin de fast, suită”. Ați prins ideea preluată de casele de… pompe funebre?
„ieftin ca braga” – o altă expresie românească ce ne arată complexitatea câmpului semantico-lexical românesc. Braga este/era o băutură răcoritoare românească cu extrem de puțin alcool, cu fermentație acidă, ivită în peisaj de câteva secole. Este cam tulbure, obținută din fierberea meiului măcinat și apă. În acest amestec sunt tot soiul de bacterii, dar, dacă este preparată și depozitată corect, nu sunt motive de îngrijorare. Rețeta nu e complicată, ingredientele le găsești ușor și nici nu costau mult în trecut, fiind accesibile multora dintre locuitorii acestei țări. De aici până la asocierea cu „aproape gratis” nu mai era mult…
Va urma…
Comentarii recente