REPERE EPISTEMOLOGICE ALE FORMĂRII COMPETENȚEI LITERARE A ELEVILOR ÎN CONTEXT INTERDISCIPLINAR, TRANSDISCIPLINAR ȘI PLURIDISCIPLINAR

de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Text, context, intertext

Profesor  dr. GIURCA OTILIA IONELA, Liceul Teoretic Novaci

• Definirea noțiunilor de competență și competență literară

În sens larg, termenul ,,competență’’ a cunoscut, pe parcursul timpului,numeroase abordări, referindu-se, mai ales, la capacitatea cuiva de a îndeplini o sarcină sau de  a face față  unei îndatoriri în mod corespunzător într-un domeniu de activitate pentru care are  pregătirea necesară, de a aplica anumite cunoștințe teoretice în practică. Dicționarul Explicativ al Limbii Române explică astfel termenul de ,,competență’’ : ,,Capacitate a cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuție; capacitate a unei autorități, a unui funcționar etc. de a exercita anumite atribuții. Expr. ,,A fi de competența cuiva’’=a intra în atibuțiile cuiva. ,,A-și declina competența’’ = a se declara lipsit de autoritate (legală) sau fără pregătirea necesară pentru a judeca o chestiune sau pentru a se pronunța într-o problemă. Din fr. Competence’’. Termenul ,,competență’’ se folosește în domenii profesionale diferite, precum cel juridic, social sau  educațional. Astfel, se folosește frecvent sintagma ,,competență socială’’, înțeleasă ca abilitatea cuiva de a ști să interacționeze cu ceilalți, de putea lucra într-o echipă.

Ca în orice alt domeniu de activitate, și în domeniul literaturii  competența se creează în timp, prin exercițiu îndelungat și prin exersarea unei gândiri critice. În domeniul literaturii, competența nu se referă doar la cunoașterea unor texte sau autori, presupune și capacitatea de a analiza un text literar, de a-i înțelege sensurile profunde, de a stabili conexiuni cu alte opere, cu alți autori. ,,Competența literară nu se reduce la o problematică a achiziției. Trăsătura ei definitorie o constituie creativitatea deoarece în orice lectură literară nu e vorba doar de utilizarea (adecvată situației) a diverselor convenții, care informează genul, stilul, gruparea, autorul, ci și de capacitatea de a inventa sensuri complementare, de a stabili legături și a produce interferențe. Căci orice operă se înscrie într-o zonă  a posibilului literar pe care n-o epuizează, practic, niciun sistem de convenții.’’ Paul Cornea critică faptul că există profesori care încearcă să creeze un automatism al abordării textului literar, dictând elevilor interpretări canonice pe care le consideră ideale, recomandând elevilor să le învețe mecanic.

Profesorul Vasile Fluieraș , în lucrarea ,,Competența ca entelehie’’, afirmă faptul că acest termen poate fi confundat cu alte ,,variabile ale procesului de învățământ: priceperi, deprinderi, capacități, aptitudini’’. Mai mult decât atât, autorul citat consideră că ,, prezența explicită a ideii de competență în educație, ca principiu de proiectare a curriculum-ului, nu poate fi considerată o certitudine, cu atât mai mult cu cât impactul acesteia asupra sistemelor educaționale se află în stadiul de ipoteză, fără a se întreprinde ceva’’. Primul cercetător care va integra termenul de competență în sistemul lui de termeni, ca fiind sinonim cu  ,,performanță’’, va fi Noam Chomsky.

Sunt de acord  cu profesorul Vasile Fluieraș care afirmă : ,,Azi, semnificația și definirea conceptului de competență care ar trebui să fie în același timp premisa și nucleul unei teorii a competenței, implică dificultăți ce se nasc din varietatea de abordare, din polisemantismul acestui concept, dar și din mode și modele ale vremurilor actuale, nu întotdeauna inocente. În cadrele aceleiași paradigme termenul fiind folosit într-o mulțime de accepțiuni, atât la nivelul reflexivității specifice diverselor domenii și discipline, adică a acelor abordări care au statut de analize structurate într-un context determinat, cât și la nivelul conștiinței comune. La acest fapt se adaugă și subiectivitatea fiecărui autor care a zăbovit asupra acestui concept și a produs o definiție pe care considerăm că este necesar a fi respectată.’’

            În lucrarea ,,Metodica predării literaturii române’’,  profesorul Constantin Șchiopu consideră creativitatea umană o condiție a progresului economic și social, alături de inteligență. ,,Problema cunoașterii și dezvoltării aptitudinilor creative nu este nouă, dar ea se pune astăzi mai pregnant, dat fiind faptul că societatea contemporană solicită mai mult ca oricând creativitatea umană, progresul economic și social fiind în foarte mare măsură dependent de inteligența și inventivitatea membrilor ei, de cantitatea de imaginație, de ingeniozitate și originalitate, investite în activitățile desfășurate în diferite domenii’’. Creativitatea elevilor poate fi stimulată, având în vedere domenii de predare precum literatura. Potrivit dlui prof. Constantin Șchiopu,  ,,profesorul trebuie să țină cont de anumite principii de organizare a activității creative a elevilor: cel al stimulării gândirii creative, operațional, estetic și al actualizării experienței estetice’’.

Alături de creativitate, abordări moderne precum crearea unui context inter-, trans- sau pluridisciplinar pot contribui la o mai bună înțelegere și însușire a informației, respectiv la o mai bună pregătire pentru viitor. „La orele de literatură, noțiunile interdisciplinaritate, pluridisciplinaritate și transdisciplinaritate sunt intrinseci demersurilor de interpretare a unor texte  artistice. Înțelegerea corectă a esenței fiecărui concept dintre cele menționate este de o mare importanță nu numai pentru realizarea analizelor și a comentariilor cerute de curriculumul școlar, ci chiar prin procesul lecturii în sine’’.

Competența literară poate fi înțeleasă ca un ansamblu de cunoștințe, abilități, aptitudini care le permite elevilor să  înțeleagă și să interpreteze diferite tipuri de texte literare, să realizeze conexiuni între texte și experiența personală sau culturală, să aplice metode de analiză critică și creativă, să comunice ideile proprii într-un mod coerent și argumentat. Literatura a jucat și joacă un rol semnificativ în dezvoltarea gândirii critice, a empatiei culturale, fiind domeniul care poate să reflecte, ca o adevărată oglindă, imaginea celui care citește.

           Acest  concept foarte interesant, propus mai întâi de Chomsky, competență,  este  privită în strânsă relație cu preeminența aspectului sintactic, cu alte cuvinte, ca o abilitate de a înțelege simboluri, semnificații, de a deprinde un mod de lucru și de a ți-l însuși. Paul Cornea vorbește, prin analogie, de ,,competență lectorală’’ ca totalizare a  cunoștințelor necesare citirii și înțelegerii textelor, pe care o privește din două perspective: normativă, a lectorului implicit și fiecare text își creează propriul ,,cititor model’’; ,,alta, descriptivă, a cititorului real în care caz, datorită varietății infinite a textelor și a subiecților, nu e posibilă decât o determinare componențială (nu câte și ce fel de cunoștințe îi sunt necesare cuiva spre a citi, ci care sunt categoriile de cunoaștere pe care le solicită în general lectura)’’. 

Paul Cornea identifică și trei tipuri de competențe: competența comunicativă, competența literară și competența culturală.

Personal, sunt de acord cu profesorul Vasile Fluieraș care consideră că ,,școala pune doar bazele unor competențe viitoare, fără ca pe timpul școlarității să asiste la instalarea lor și fără a considera că elevul deține deja competență la sfârșitul instrucției formale, echivalentă autorității epistemologice, a creației într-un domeniu sau în mai multe’’ și afirmă că acest tip de competență este de fapt o pseudo-competență, care poate fi înțeleasă mai bine dacă este pusă în contextul realităților politice, sociale și psihologice de la noi.

Numeroase lucrări de specialitate au ca temă personalitatea profesorului, a elevului, dar și transformările care survin. Numim ,,competență literară’’ capacitatea elevului de a înțelege, interpreta și valorifica textul literar în contexte diverse, dezvoltându-și gândirea critică, sensibilitatea estetică și expresivitatea. Profesorului i se cere astăzi să construiască la clasă o atmosferă deschisă, echilibrată, bazată pe încredere, să dezvolte competența de gândire a elevului, să reinterpreteze conținuturile științifice din punct de vedere al semnificațiilor umane și sociale, să realizeze o mai bună adaptare la particularitățile clasei de elevi.

• Conceptele de inter-, pluri- și transdisciplinaritate

Interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea și pluridisciplinaritatea sunt trei concepte vehiculate tot mai frecvent în zilele noastre, consecință a faptului că societatea noastră trece prin mai multe transformări, în această perioadă în care principiile și conceptele folosite anterior trebuie  adaptate la nevoile generației tinere de astăzi. Astăzi, numărul tinerilor care citesc scade, iar comportamentele lor cotidiene, în urma lipsei lecturii, rămân neschimbate. Sub presiunea mentalităților de azi, putem spera din nou la regăsirea tradiției, la dorința de a citi, de a scrie? Asistăm, așa cum spunea Adrian Marino, la o adevărată redefinire a literei, cu consecințe pozitive și negative în același timp. Este un fenomen de nestăpânit, pe care școala este chemată să încerce măcar să îl înfrâneze. Sunt inventate sisteme de semne grafice care implică materializarea auditivă și vizuală sub forme mereu altele: noi ideograme, limbaje și  alfabete cu totul noi.

În acest sens, profesorul Vasile Fluieraș afirmă că ,,sistemul educațional poate doar prefigura competențe, poate  pune bazele unor competențe viitoare, dar nu le poate forma în integralitatea lor până la nivel de autoritate epistemică și creativitate întemeiată pe reflecții personale, de unde putem vorbi de competență.’ Domnia-sa propune ,,un curriculum structurat pe constante și variabile curriculare’’, care ar ușura o ,,abordare disciplinară, interdisciplinară pluridisciplinară și ulterior pe cea transdisciplinară.’’

Interdisciplinaritatea este sinonimă cu preluarea de metode, de limbaje specifice unor anumite discipline, pentru  a realiza conexiuni între acestea. Două sau mai multe discipline se completează, oferind o abordare integrată. Un text literar poate fi astfel mai profund înțeles folosindu-se instrumente de lucru caracteristice altor domenii sau științe. Dincolo de disciplinele de studiu, educația este chemată să transfere elevilor metode de instruire în acord cu cerințele lumii contemporane, să îi mențină conectați cu probleme semnificative din viața reală. Societatea contemporană se află într-o continuă schimbare. Odată cu ea, cadrul didactic este chemat să se adapteze acestor schimbări, pentru a veni în sprijinul elevilor săi. Deși  profesorul își păstrează rolul de actant al procesului educativ, i se cere  să își asume și un nou statut, acela de factor activ al procesului de învățare.

Predarea interdisciplinară este acea modalitate de predare care asociază metode, concepte, idei preluate din două sau mai multe materii școlare pentru a-i sprijini pe elevi să înțeleagă mai bine un subiect, un fenomen, o noțiune, să descopere modalitatea prin care diverse domenii de cunoaștere se influențează reciproc în realitate. Prin intermediul predării interdisciplinare barierele dintre discipline diferite sunt anulate. Putem afirma fără să greșim că interdisciplinaritatea poate fi privită ca o cale oferită elevilor pentru a înțelege mai bine realitatea și pentru a se adapta mai ușor la ea. Aceasta implică un transfer de metode de la o disciplină la alta.

            Constantin Cucoș, în lucrarea ,,Filosofia educației’’, capitolul ,,Interdisciplinaritatea-paradigmă epistemologică în facilitarea formării competențelor transversale’’ consideră interdisciplinaritatea o continuare a disciplinarității, fără de care nu ar putea  fi pusă în practică: ,,Ca să practici interdisciplinaritatea, trebuie să fi intrat cât de cât în conținutul intim al unei abordări centrate disciplinar  pentru ca, mai apoi, să pui în concordanță și să integrezi anumite cunoștințe. Interdisciplinaritatea se bazează pe niște acumulări anterioare. Nu poți să integrezi  nimicul sau doar percepții, trăiri ori opinii personale, pentru că trebuie să existe o fază de aprofundare pe linie disciplinară pentru a facilita mai apoi abordări de tip inter-sau transdisciplinar. Simultan cu această abordare focalizată, analitică și evolutivă, spre sfârșitul ciclului gimnazial și, mai ales la nivel liceal se cer a fi plasate obiecte de studiu integrate, structurate tematic, cu deschideri și asamblări interdisciplinare.’’

Aceste concepte ,,sunt subsecvente ideii de cunoaștere.’’ Mai mult decât atât, ,,disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeți ale unuia și aceluiași arc: cel al cunoașterii’’. Aceste  concepte au ca obiect înțelegerea profundă a realității și pot contribui la o mai bună formare a unor abilități necesare în viața de adult.

Transdisciplinaritatea desființează granițele dintre discipline, integrează mai multe discipline asociind creativitatea cu colaborarea. Transdisciplinaritatea implică aplicarea cunoștințelor la probleme reale, la situații de viață autentice. Încă din anii  ’70, termenul de ,,transdisciplinaritate’’ începe să apară în lucrări ale unor cercetători precum  Jean Piaget sau Edgar Moris. La noi, Basarab Nicolescu este cel care a abordat problematica transdisciplinarității în lucrarea intitulată ,, Transdisciplinaritatea-Manifest’’. Autorul definește astfel termenul: ,,Transdisciplinaritatea se referă – așa cum o indică prefixul ,,trans-’’la ceea ce se află în același timp și între discipline, și dincolo de orice disciplină. Finalitatea sa este înțelegerea lumii prezente, unul dintre imperativele ei fiind unitatea cunoașterii. Dar există oare ceva între, în și dincolo de discipline? Din punctul de vedere al gândirii clasice, nu există nimic, cu strictețe nimic. Spațiul în cauză este vid, complet vid, ca vidul fizicii clasice […] în prezența mai multor niveluri de Realitate, spațiul dintre discipline și dincolo de discipline este plin, așa cum vidul cuantic este plin de toate potențialitățile: de la particula cuantică la galaxii, de la quarc la elementele grele ce condiționează apariția vieții în Univers.’’

,,Cultul gestului autonom de a trasa doar litere, grafeme, semne, fără semnificație, total asemantizate pentru a se  ajunge, în final, la scriitura de grad zero într-un cod propriu, motivată doar de exercițiul în sine de a scrie, a libertății, autonomiei și a spontaneității devine astăzi fenomen cotidian.’’

Mulți autori de studii științifice consideră că interdisciplinaritatea constă în punerea în legătură a cel puțin două discipline cu scopul de a conferi o reprezentare originală unei noțiuni, unei situații, unei problematici. Astfel, acest concept ar presupune folosirea, asocierea și coordonarea unor discipline învecinate. Interdisciplinaritatea implică legături între elemente constitutive a cel puțin două discipline, metode, tehnici, conținuturi. Scopul utilizării interdisciplinarității dezvăluie în același timp implicarea proceselor de învățare și combinarea deprinderilor care se nasc de aici, favorizând mobilizarea acestora și aplicarea lor în situații din realitatea imediată. Ea poate fi privită ca un proces în cadrul căruia dezvolți o capacitate nouă de analiză și de sinteză, plecând de la perspectiva mai multor discipline.

Astăzi, există mai multe forme de interdisciplinaritate școlară,  prin prisma punerii în relație a două sau mai multor discipline, proces care se dovedește benefic pentru progresul elevilor la clasă, pentru formarea deprinderilor care le sunt necesare pentru viitor. Interdisciplinaritatea presupune o simbioză a diferitelor arii disciplinare.

Paul Cornea, în lucrarea ,,Introducere în teoria lecturii’’, consideră că ,,Noțiunea de cod e strâns legată de un alt concept, intertextualitate, în măsura în care ideea unui model abstract al regularităților semantice și expresive e indusă de analogiile manifeste sau oblice pe care le percepem între diverse texte’’, în timp ce Julia Kristeva consideră intertextualitatea o ,,încrucișare într-un text a mai multor enunțuri împrumutate altor texte’’ ( Julia Kristeva , ,,La Révolution du language poétique. L’Avant-garde à  la fin du XIX-e siècle, Lautréamont et Mallarmé’’, Paris, 1976, citată de Paul Cornea.)  Roland Barthes, citat de același Paul Cornea, afirmă că ,,intertextualitatea e ceea ce restituie teoriei textului volumul socialității: nu pe calea unei filiații reperabile, a unei imitații voluntare, ci pe cea a unei diseminări.( Roland Barthes ,,Thèorie du texte’’, în ,,Encyclopaedia Universalis,’’ vol. XV, 1968 citat de Paul Cornea.)

În strânsă relație cu interdisciplinaritatea, se află un alt concept, pe care Paul Cornea îl asociază cu competența literară : transtextualitatea, termen introdus de Gerard Genette și care a primit, de-a lungul timpului, mai multe interpretări. Potrivit lui Paul Cornea, o trăsătură a competenței literare este legată de creativitate, înțeleasă ca o referire la faptul că orice text cu care intri în contact vine cu un orizont de așteptare privind autorul, titlul sau tema. Astfel, nicio lectură nu poate fi considerată cu adevărat inocentă. Transtextualitatea  poate fi înțeleasă ca un ansamblu al tuturor relațiilor dintre texte, dacă ne raportăm la faptul că niciun text nu există izolat, ci este întotdeauna conectat la alte texte, scrise anterior. Am putea-o privi ca pe un studiu al unei teme de către reprezentanții mai multor discipline și  care are ambiția de a trece dincolo de acestea. Transtextualitatea  este refuzul de a înțelege realitatea cu problemele ei doar prin raportare la anumite discipline. Plecând de la problemele din realitate, transtextualitatea  tinde să construiască și propriile conținuturi, respectiv propriile metode de lucru. Acest concept oferă o viziune nouă a realității care se naște din confruntarea mai multor discipline, până la a găsi elemente ce stabilesc o legătură între un text și alte texte, inclusiv cele evidente sau ascunse.

Astfel, transtextualitatea  implică un sistem de conținuturi și de metode, în timp ce, în cazul intertextualității, conținuturile și metodele vin odată cu disciplinele de studiu. Totuși, transtextualitatea  am putea crede că lasă anumite concepte să pună probleme și astfel să lărgească același câmp de înțelegere. Din acest punct de vedere, intertextualitatea și transtextualitatea  au multe puncte comune.

Transtextualitatea, consideră  Gerard Genette citat de Paul Cornea,  are cinci subdiviziuni: intertextualitatea propriu-zisă, cea care presupune relația de coprezență dintre două sau mai multe texte, aici intrând citatul, plagiatul și aluzia;  paratextualitatea-relația textului cu titlul, cu prefața sau cu imaginile incluse, metatextualitatea –relația de trimitere de la un text la altul sub forma unui comentariu, hipertextualitatea-când un text se naște din altul prin imitație și arhitextualitatea, aceasta din urmă implicând apartenența unui text la un gen literar.

La această schemă, Paul Cornea adaugă noțiunea de contextualitate, prin care înțelege ,,relațiile textului (de interacțiune, implicare, interferență ) cu câmpul socio-cultural de apartenență (genetică sau funcțională)”.

Așa cum afirmă Emanuela Ilie, transdisciplinaritatea și cercetarea unidisciplinară   sunt două modalități complementare de cercetare. Astfel, dacă cercetarea disciplinară poate fi considerată o manieră unilaterală, rigidă, de a te raporta la realitate, cercetarea transdisciplinară oferă o modalitate mai largă de a privi lucrurile. În același sens, Basarab Nicolescu, afirma: ,,Cercetarea disciplinară se referă la cel mult, unul și același nivel de Realitate. În schimb, transdisciplinaritatea se preocupă de dinamica provocată  de acțiunea simultană a mai multor niveluri de Realitate. Descoperirea acestei dinamici trece în mod necesar prin cunoașterea disciplinară’’. Cercetătorul identifică, de asemenea,  trei piloni ai transdisciplinarității- nivelurile de Realitate, logica terțului inclus și complexitatea- despre care afirmă că ar determina ,,metodologia cercetării transdisciplinare,’’.Transdisciplinaritatea poate fi considerată o treaptă superioară a interdisciplinarității deoarece facilitează formarea la elevi a unor competențe de comunicare care le vor fi utile în societate. Transdisciplinaritatea trece dincolo de barierele unei singure discipline, cunoștințe din orice domeniu sunt invocate, ajungându-se la crearea unor proiecte în care limitele disciplinelor dispar.

Pluridisciplinaritatea, în schimb, este sinonimă cu suprapunerea a două sau mai multor discipline sau științe diferite, procedeu folosit cu  scopul rezolvării unei probleme, înțelegerii unui fenomen. Fiecare specialist conservă specificul conceptelor și metodelor lui. Pluridisciplinaritatea rezidă în faptul că o temă, aparținând unui anumit domeniu, este abordată  prin prisma mai multor discipline, asociind creativitatea cu colaborarea. Domeniile nu se amestecă  între ele, ci aduc propriile metode, perspective, fără a fuziona cu celelalte, fără a se ajunge la o sinteză a acestora. Pluridisciplinaritatea implică aplicarea cunoștințelor la probleme reale, la situații de viață autentice. Scopul pluridisciplinarității este o mai largă perspectivă culturală.

Spre deosebire de interdisciplinaritate, care presupune o interacțiune între discipline, pluridisciplinaritatea presupune ca fiecare disciplină să își păstreze independența, să ofere perspective paralele. Transdisciplinaritatea însă, presupune o simbioză a domeniilor abordate, granițele acestora sunt depășite, creându-se un cadru nou, comun, care lasă în urmă disciplinele inițiale de la care s-a plecat. Transdisciplinaritatea creează metode, concepte, modele noi. Astfel, dacă în cazul pluridisciplinarității mai multe discipline sunt invocate simultan, dar fiecare rămâne independentă, interdisciplinaritatea se referă la faptul că metodele specifice fiecăreia se combină, în timp ce  transdisciplinaritatea depășește granițele disciplinelor, conducând la crearea unor metode noi de predare. În acest sens, al conexiunilor dintre principiile prezentate, interesant ar fi de amintit și conținutul ,,Cartei Transdisciplinarității’’ , document elaborat de participanții la Primul Congres Mondial al Transdisciplinarității, din anul 1994 și  care, la Articolul 3 stipula: ,, Transdisciplinaritatea este complementară demersului disciplinar; din confruntarea dintre discipline, ea face să apară noi rezultate și noi punți între ele; ea ne oferă o nouă viziune asupra Naturii și Realității. Transdisciplinaritatea nu caută să elaboreze o superdisciplină înglodând toate disciplinele, ci să deschidă toate disciplinele la ceea ce au în comun și la ceea ce se află dincolo de granițele lor.’’ Astfel, este de la sine înțeles faptul că adevărata învățare presupune o simbioză între disciplinele de studiu, un dialog care să conducă la un transfer durabil de cunoștințe dinspre mediul școlar spre mediul social și profesional de mai târziu, în care elevii de astăzi vor fi specialiștii și antreprenorii de mâine. Asistăm tot mai frecvent la o tendință îmbucurătoare de asociere de către profesori și elevi între concepte specifice diferitelor discipline, între fapte culturale și fapte de studiu.

,,Literatura apare pe o anumită treaptă a dezvoltării societății și reflectă conștiința umană în conexiunile ei dialectice.Implicit, ea exprimă diversele tendințe manifestate pe plan ideologic, în diversele etape ale dezvoltării sociale. Ca și celelalte forme ale conștiinței sociale (ideile politice, filozofice, morale, religioase, juridice), literatura este supusă unui determinism obiectiv permanent, cu alte cuvinte, unui proces dialectic de interdependență dinamică’’. În acest sens, putem afirma faptul că literatura reflectă realitatea prin intermediul imaginilor concret-senzoriale, relevabile prin intermediul cuvintelor. Pentru că, prin intermediul cuvântului, privit ca o structură care conține întreaga sensibilitate a scriitorului, literatura poate aduce în conștiința noastră o sensibilizare a realității.

BIBLIOGRAFIE:

1. Paul Cornea, ,,Introducere în teoria lecturii’’, Editura Minerva, București, 1988,
2. Constantin Cucoș, ,, Filozofia educației. Statut, dimensiuni, configurări’’, Editura Polirom, Iași, 2022,
3. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a II-a, Editura ,,Univers Enciclopedic’’, București, 1998,
4. Vasile Fluieraș, ,,Competența ca entelehie’’ Editura ,,Casa Cărții de Știință’’, Cluj,-Napoca, 2022,
5. .Emanuela Ilie, ,,Didactica limbii și literaturii române’’, Editura Polirom, Iași 2020 ,
6. Adrian Marino, ,,Hermeneutica ideii de literatură, Cluj-Napoca, Editura Dacia’’,  1987
7. Basarab Nicolescu ,,Transdisciplinaritatea. Manifest’’, traducere de Horia Mihai Vasilescu, Editura Polirom Iași, 1999,
8. Constantin Șchiopu , ,,Metodica predării literaturii române’’, Editura ,,Carminis’’, Pitești, 2009
9. Constantin Șchiopu ,,Interdisciplinaritate, pluridisciplinaritate și transdisciplinaritate în studiul literaturii’’, în ,,Limba română’’, Chișinău, 2011, nr.9-10 ISSN 0235-9111
10. Constantin Parfenie, ,,Literatura în școală’’, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.

MONICA LOVINESCU ÎN ACTUALITATEA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ

de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Text, context, intertext

Profesor Lărgeanu Crina Teodora, Liceul Tehnologic Roșia de Amaradia

Monica Lovinescu (19 nov. 1923 – 20 apr. 2008), jurnalistă și critic literar, fiica lui Eugen Lovinescu și a Ecaterinei Bălăcioiu–Lovinescu, este o emblemă a culturii românești, valoare incontestabilă a literaturii române, fiind considerată cea mai importantă voce feminină a exilului românesc.

După absolvirea Facultății de Litere din București (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la seminarul de Artă Dramatică și colaborează la diverse publicații (Revista Fundațiilor Regale, Kalende, Vremea, Democrația lui Anton Dumitriu). Obține o bursă a statului francez în anul 1947 și pleacă la Paris, unde cere azil politic. Traduce câteva cărți în limba franceză sub pseudonimele Monique Saint-Côme și Claude Pascal.

Din 1951 se dedică activității radiofonice și ,,țării din gând” :realizează, până în 1975, emisiuni literare și muzicale la Radiodifuziunea Franceză, iar din 1962 trece la microfonul Europei Libere. Are emisiuni săptămânale ascultate cu interes în România: cronica de carte de la Actualitatea culturală românească, precum și Teze și antiteze la Paris. În 1977, se face asupra ei o încercare de asasinat politic de către un securist aflat în solda lui Nicolae Ceaușescu. După însănătoșire, continuă, cu o înverșunare mai pregnantă, să dezvăluie și să condamne teroarea comunismului din țară.

Monica Lovinescu a fost căsătorită cu criticul literar Virgil Ierunca, fiind amândoi unele dintre cele mai iubite și respectate figuri ale exilului românesc.

În cartea  ,,Această dragoste care ne leagă”, de Doina Jela, sunt descrise momentele dramatice prin care au trecut Monica Lovinescu și mama sa, Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu, profesoară de Limba franceză, separate de mii de kilometri, în urma plecării acesteia cu o bursă în Franța și, ulterior, a exilului forțat, în perioada persecuției comuniste, în care acestea au ținut legătura doar prin intermediul corespondenței .

Consecințele dureroase ale regimului comunist au fost impregnate în sufletele celor două personalități remarcabile Monica Lovinescu și mama sa, Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu. Momentele cruciale prin care au trecut acestea au fost provocate de o  mentalitate obscură, inumană, draconică a celor instalați la putere, a comuniștilor care nu puteau înțelege oamenii cu minți luminate, desigur, fiindu-le teamă că le sunt dezvăluite atrocitățile, ilegalitățile pe care le săvârșeau prin abuz de putere.
Într-o scrisoare din 27 septembrie 1947, se remarcă exigența, chiar tirania  mamei sale, în care își dorea pentru fiica ei un anume tip de soț, cu o anumită ținută socială, eleganță, prestanță, iar după căsătorie să păstreze numele Lovinescu și să aibă copii care să-i perpetueze memoria. Printre relatările din corespondențe o întâmplare care a avut loc la sfârșitul războiului, se evidențiază următoarea: ,,Ecaterina se adăpostește împreună cu fiica ei la o prietenă în localitatea Lunceni, Muscel, pentru a fi în siguranță de soldații invadatori sovietici, dar, chiar și așa, acestea trec prin momente tensionate, deoarece satul în care se aflau este atacat de armata sovietică, relatându-se momentele în care soldați înarmați intră cu forța în casa acestora și jefuiesc  ceea ce găsesc, cerând băutură, iar femeile din casă le spun acestora că nu există, dar ei, insistând, răvășesc casa în căutarea acesteia, găsind o mulțime de sticle cu țuică din Oltenia, un soldat încearcă una dintre sticle, însă întâmplarea a făcut ca aceasta să fie cu agheasmă și așa au renunțat la  căutare, însă ,dacă minciuna era descoperită, ar fi însemnat moartea acestora, dar Dumnezeu a rânduit lucrurile în așa fel, încât femeile din acea casă să scape nevătămate.

Monica Lovinescu rezistase șantajului Securității, astfel încât mama îi murise în închisoare în anul 1962,după o condamnare politică, abuzivă, fiind privată de orice îngrijire medicală. Vocea Monicăi Lovinescu avea forța adevărului și promisiunea libertății. Era ascultată de oameni din toate categoriile sociale, nu doar de cei interesați de literatură, de cei care citeau revistele literare ale epocii, de la România Literară  la Săptămâna.

Despre aceasta au inventat lucruri umilitoare pentru a-i păta onoarea și pentru a o defăima: „a făcut spionaj pentru CIA, striptease pe mesele ofițerilor din armatele aliate și s-a vândut hienelor de pe Wall Street”. Ulterior, chiar și cei mai înverșunați adversari ca Mihai Beniuc și Aurel Baranga, au admirat-o pentru tenacitatea, dârzenia, curajul și munca asiduă de a-și atinge scopul în a dezvălui atrocitățile comuniste, dar și pentru a cultiva în sufletele oamenilor virtuțile morale precum: adevărul, dreptatea și binele.

În cronicile vorbite la radio, în perioada 1962-1971, Monica Lovinescu discută despre cărțile scrise de Ștefan Bănulescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Romulus Vulpescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, apreciind importanța și valoarea lor.

Monica Lovinescu s-a distanțat, nu doar de discursul cultural dominant în cultura franceză a epocii, susținând scriitorii disidenți din Est, inclusiv din Uniunea Sovietică, dezvăluind ororile comunismului și recenzând intelectualii francezi care se delimitau de fascinația stângii (extreme).

După Revoluția din 1989, odată cu întoarcerea în țară, a publicat numeroase cărți de memorialistică și de Literatură română în contextul acesteia din trei decenii, cele mai multe publicate în Editura Humanitas.

Este stimată și apreciată de cei 23 de milioane de oameni dinlăuntrul granițelor și cei opt milioane împrăștiați în afară, numind-o: „Monica noastră națională” sau „Statuia libertății noastre.”

Nici după 1989,în ciuda deziluziilor profunde, Monica Lovinescu nu s-a resemnat, ci a pledat, cu îndoită înverșunare, adesea radicalizându-și poziția, pentru cultivarea memoriei. De aceea, interesul autoarei se va îndrepta acum asupra cărților care ne restituie trecutul, nu prin mijloace ficționale, ci mai ales pin formula memorialistică, care poate fi un exercițiu naiv,  însă cu beneficii incalculabile în planul recuperării unui timp care, folosind vorbele lui Annie Bentoiu, „ni s-a dat”, dar care totodată „ne-a fost luat”.

În anul 2008, scriitoarea a decis să doneze statului român locuința din Paris.

BIBLIOGRAFIE

1. Jela, Doina. Această dragoste care ne leagă. București: Editura Curtea Veche, 2005
2. Mihăieș, Mircea. Viața, opera și obsesiile Monicăi Lovinescu. București: Editura Polirom, 2012
3. Lovinescu, Monica. Jurnal (1981–1984). București: Editura Humanitas, 2002.

„Aurul pisicii” de Ioana Pârvulescu – Prezentare de carte

de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Text, context, intertext

Profesor Geta Clipicioiu, Liceul Energetic Târgu Jiu

Pentru că femeile  sunt poezia lumii, frumusețea și puterea ei blândă, pentru că, înainte de fi profesor, sunt femeie și mamă, voi începe prezentarea cărții Aurul pisicii, a Ioanei Pîrvulescu, pornind de la  o mărturisire a autoarei, pe care am remarcat-o în emisiunea Mic dejun cu un campion, moderată de Daniela Zeca Buzura și difuzată în anul 2019 la TVR 2: „Cărțile bune sunt ca dragostea adevărată, fiindcă ele știu totul, suferă totul, înțeleg totul împreună cu tine”. (Ioana Pîrvulescu)

IOANA PÎRVULESCU este scriitoare și profesor la Facultatea de Litere din București, unde predă literatură română modernă și coordonează un masterat de editare. A făcut timp de 18 ani cronică săptămânală la România Literară, iar la Humanitas a inițiat și a îngrijit colecția de literatură universală „Cartea de pe noptieră. Romanele ei sunt traduse în 15 limbi europene. A obținut în două rânduri  Premiul Uniunii Europene pentru literatură, pentru romanul Viața începe vineri (2013) și proza scurtă O voce (2018).

SCRIERI PRINCIPALE: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăți literare (1999), Întoarcere în Bucureștiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005), În țara Miticilor (2007), Întoarcere în secolul 21 (2009) Viitorul începe luni (2012), Inocenții (2016), Dialoguri secrete: Cum se roagă scriitorii și personajele lor (2018), Prevestirea (2020).

 Ioana Pârvulescu ne propune prin cel mai recent roman al său, cu un nume interesant, „Aurul pisicii” (apărut la Editura Humanitas, în vara lui  2024), reînvierea (sau reinventarea) romanului de dragoste – un gen cvasidispărut în epoca noastră, din prea mult scepticism postmodern și – mai nou – aș zice, postuman…

Adina Dinițoiu, critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural” și colaborator la „Dilema veche”, apreciază într-un articol publicat în Literomania, la rubrica intitulată Cartea săptămânii:  “Aș vrea să notez, în acest sens, faptul că, înainte de ’89, exista o colecție întreagă „Romanul de dragoste” la Editura Eminescu – și-mi amintesc că am citit, în adolescență, multe titluri din această colecție (din biblioteca părinților mei). E, într-adevăr, dificil să revizitezi acest gen – atât în literatură, cât și în film – fără riscul de a cădea în clișee și chiar în imaginarul kitsch. Nu e cazul Ioanei Pârvulescu, care își asumă – cu umor și toate convențiile la vedere – genul romanului de dragoste – rescriind un text de tinerețe –, și adăugându-i o profunzime tulburătoare, ce privește însăși condiția umană.”

„Aurul pisicii” este un love story ludic și melancolic, care ia, la un moment dat, o turnură fantastică – protagonista, Monica Mihuț, regresează în timp, de la vârsta de 49 de ani la aceea de 7 ani –, propunând o subtilă (aproape detectivistică) joacă cu timpul, în care scriitoarea abordează tema iubirii chiar în relație cu trecerea timpului. O manieră de a spune că, de fapt, condiția umană însăși este supusă precarității și eroziunii timpului, de care nu scapă nici măcar iubirea – cea din urmă văzută ca formă supremă de existență a umanului.

„Nu suntem decât umbră și ceață. Umbră și negură” – se spune la începutul romanului (făcând aluzie la o piesă muzicală, dat fiind că întreaga acțiune se construiește în jurul unui playlist, explicitat la final), iar vocea narativă misterioasă se dovedește a fi a Monicăi Mihuț, protagonista poveștii de iubire, asistentă la un cabinet veterinar, care se îndrăgostește de Sebastian Severin, biolog și profesor universitar.

Ca într-un roman de altădată, Ioana Pârvulescu își asumă convenția povestirii: narațiunea retrospectivă (aflăm asta la un moment dat) e făcută de Monica pentru… fetița ei pierdută, Sonia, care nu a apucat să trăiască pe lumea aceasta decât trei zile (dar mai ales, firește, pentru noi, cititorii).

Iar incipitul romanului introduce abrupt un element detectivistic care va face deliciul cititorului – amestecat cu ludic și umor – în cea de-a doua parte a cărții.

Vocea și perspectiva narativă îi aparțin, așadar,  Monicăi (Moni, cum îi spune Sebastian), care lucrează într-un cabinet veterinar (are studii neterminate de medicină veterinară) alături de prietena ei Maya (mamă singură, cu un băiat adolescent), și care se va îndrăgosti iremediabil de tânărul asistent universitar (originar din Brăila), Sebastian Severin, pe care îl cunoaște încercând să ocupe timpul băiatului deprimat al Mayei cu un hobby care să-l intereseze.

Povestea de iubire – cu secvențe tandre și o delicatețe retro, de roman interbelic – va dura nouăsprezece ani, un love story marcat de fericire și suferință, în egală măsură, și mai ales de pierderea fetiței lor, Sonia.

Peste toate plutește și umbra Ceciliei, fosta iubită a lui Sebastian, femeia-pisică, posesoare a unei pisici-sfinx (despre relația lor Monica nu știe prea multe, deși primește incognito vizita Ceciliei la cabinet, împreună cu pisica ei-sfinx). Sebastian însuși e iubitor de pisici – care nu încetează să puncteze simbolic parcursul evenimentelor.

În anul pandemiei, 2020 – în timp ce Sebastian se luptă cu covidul în spital la Brăila –, protagonista începe să regreseze fizic în timp, până la vârsta de… 7 ani, lucru care pare să însemne sfârșitul brutal al unei lungi iubiri, fără voința protagoniștilor ei. Sau o ocazie de punere la încercare a acestei iubiri (mai ales că reapare și Cecilia). La ușa apartamentului lor, se va prezenta astfel o Monica mică, de 7 ani (dar cu conștiința celei adulte), dându-se drept fata fratelui Monicăi (plecat în Spania). La urma urmelor, Monica cea mică este, în efigie, imaginea fetiței lor, Sonia, a cărei pierdere le-a umbrit anii vieții de cuplu.

Un umor calm și ludic scaldă apele, delicate și tulburi în același timp, ale acestui roman al cărui final e ambiguu, hipnotic și poetic, nelipsit de un dramatism discret.

„Aurul pisicii” e, la modul simbolic, un roman tandru despre condiția umană atât de fragilă, definită în mod esențial de timp și iubire – schimbătoare și ea în timp, pândită de dispariție, dacă nu de metamorfoză (un cuvânt important în roman, cu aluzii livrești, kafkiene și goetheene): „Oricât de inteligent și de intuitiv era, nu mă recunoscuse (Monica de 7 ani, n.m.) și n-avea cum să-și dea seama. Logica îl va încurca mereu, chiar dacă s-ar afla la un pas de adevăr. Oare credea că fusesem ucisă? Într-un fel chiar așa era, însă doar în felul în care o face viața, nu moartea, pentru că de atâtea ori trebuie să trăiești mai departe fără să mai fie viața ta cea pe care o trăiești”.

„Timpul e personaj” în roman – notează scriitoarea pe coperta  cărții, și într-adevăr inserția fantasticului înseamnă aici o dereglare temporală, o construcție minuțioasă în jurul timpului, cu detalii ascunse  care îi revin cititorului să le descopere.

De altfel, în cadrul unui podcast, Cronicarii digitali, (https://youtu.be/L8NrwRXKtgo?si=7YDJP27iV0eYLtNe), din 4 octombrie 2024, autoarea

Ioana Pârvulescu, într-o discuție relaxată și foarte personală cu Diana Popescu, cronicar literar, și cu Marius Chivu, de asemenea, fost student al profesoarei Ioana Pârvulescu, vorbește despre scris, sporturi extreme, vise și perpetua explorare care este viața.

Aici scriitoarea mărturisește că i-au plăcut foarte mult filmele despre călătorii în timp, iar în Aurul pisicii el devine un veritabil personaj, ca în Muntele vrăjit al lui Thomas Mann.

Probabil că unii vor crede că trebuie să aibă trup sau barbă albă și să semene cu un moș, or nu asta înseamnă să ai un personaj timp, ci să existe acolo el, să creeze anumite situații și să depindă personajele de el. da, am aici cel mai puternic personaj, TIMPUL.  (Ioana Pârvulescu)

Timpul este cel care construiește și deconstruiește permanent, este cel care, la mijlocul cărții, va deveni axis mundi, dintr-un timp curgător, obiectiv, el va deveni puternic subiectiv…

Timpul poate să producă fenomene psihologice, dar și inexplicabile, fantastice, astfel că a doua parte a romanului devine o experiență psihanalitică, este o  punere în abis, un abis al legăturii de dragoste, așa cum noi nu o vedem niciodată din exterior, o regresiune temporală, O PARTE PENTRU CITITORII RAFINAȚI, SENSIBILI LA ADÂNCUL SUFLETULUI OMENESC.

A doua parte a romanului este un roman kafkian de o mare frumusețe și de o mare profunzime.

În ceea ce privește GENEZA ROMANULUI,  după mărturisirea autoarei, cartea este scrisă înainte de Revoluție, când nu s-a putut publica, este  abandonată temporar, este recitită în 2010, în urma unei întâmplări fantastice de care vorbește adesea autoarea.

Ioana Pîrvulescu mărturisește că a citit imediat și propria versiune a romanului, după ce trecuseră 20 de ani de când îl scrisese și nu i-a mai plăcut. Avea întreruperi în care obiectele vorbeau la persoana I, era, alfel spus, textualist. Viziunea asupra vieții fiind naivă, după cum mărturisește autoarea, nu s-a mai regăsit în el… Trebuia să îl rescrie…

Tot aici autoarea explică și titlul romanului, precizând că sintagma aurul pisicii denumește combinația unor elemente chimice care formează, este un mineral din clasa sulfurilor, cu formula chimică FeS₂, de culoare gălbui-arămie cu reflexe verzui și care cristalizează în sistemul cubic. Culoarea aurie a piritei a determinat denumirea ei în limba germană– Katzengold (aurul pisicii).

În comparație cu aurul, pirita este însă mai plastică și mai dură. Alte minerale cu care se poate confunda sunt marcasita  și calcopirita. Se mai numește și aurul nebunilor. (sursa- Wikipedia).

Pisicile (și, în genere, animalele de la cabinetul veterinar) au un rol important în acest roman.

Sebastian iubește pisicile și ar dori să adopte una, Cecilia avea o pisică-sfinx, Monica cea mică primește, la final, de la Sebastian un mic motan pe care îl botează tot… Sebastian (motan care și dispare la un moment dat!). Pisici care apar și dispar, la modul ludic, dar care – într-un plan mai profund – dau seamă de (in)consistența lucrurilor și poate a oamenilor. Ce este, la urma urmelor, „aurul pisicii”?

Citez din mottoul cărții (un mic dialog din Goethe, „Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister”, continuat ca motto și la începutul părții a II-a) – întrebat de fiu de ce se numește aurul pisicii o anume piatră, tatăl îi răspunde: „-Aurul pisicii! râse copilul, și de ce? – Pesemne fiindcă e fals, căci și despre pisici se crede că ar fi false”.

Avem de-a face, în fond, cu un joc al iluziei, al mayei (indiciul e prezent în carte prin numele prietenei Monicăi) – cum e însăși existența oamenilor (și poate și această poveste). Poate că însăși iubirea are aceeași (in)consistență a iluziei, căci suntem doar „umbră și ceață”, vorba Monicăi, de la început.

Din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai bune romane ale acestui an.

Mircea Cărtărescu apreciază, în momentul lansării volumului, la Editura Humanitas, că romanul este unul de dragoste, cu un stil plin de suspans, “cu analepse și prolepse, cu surprize narative în care autoarea aruncă nade cititorului, silindu-l să meargă înainte, astfel că fiecare lucru are o țintă în viitorul romanului, dând impresia de imediatețe tridimensională”.

Scriitorul bifează însă și metaforele animaliere din text, insistând asupra ANIMALULUI DRAGOSTEI, pe care fiecare dintre noi îl are in ființa lui abisală.

Mircea Morariu, critic de teatru,  doctor în filologie şi, în prezent, profesor universitar de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea, apreciază , într-un articol din Contributors.ro,  că Aurul pisicii este un foarte frumos, un bun roman de dragoste. Despre realitățile și aparențele acesteia.  Despre omenescul, sacrificiile și suferințele pe care ea le aduce cu sine. Pe care ea la presupune…

Citatele din Goethe, de care am mai vorbit,  sunt concurate de un noian de versuri în limba engleză, versuri desprinse din cântece binecunoscute de muzică pop. Un gen preferat însă doar de Monica, fiindcă pentru Sebastian, conform declarațiilor personajului însuși, muzica se oprește la data de 5 decembrie 1791. Ziua morții lui Mozart. Sunt în carte multe referințe la muzica clasică, în special la cea de operă, pe care Monica o descoperă grație lui Sebastian. Pesemne tot datorită lui femeia își încheie studiile universitare abandonate cu mulți ani în urmă. Avem așadar măcar un pic de-a face cu mitul lui Pygmalion. Spun asta, deși Aurul pisicii nu este nici o carte feministă, nici una în principal despre forța modelatoare a bărbatului, ci despre forța modelatoare a iubirii.

Respectivele citate  din texte pentru muzică (traduse în românește într-un My Mix plasat către finalul  volumului), spun multe despre felul  de a fi (neconformist) al Monicăi, ca și despre chipul în care a înțeles să-și gestioneze ea dragostea pentru Sebastian, pe care aparent, însă numai aparent, îl părăsește în timp de pandemie, la foarte puțin timp după ce amândoi împliniseră 49 de ani și 19 ani de conviețuire.

Abandonul este însă, cum spuneam, doar unul aparent fiindcă Monica Mihuț revine. O face, metamorfozată incomplet într-un copil de șapte ani care, în felul acesta (cel puțin insolit), își dovedește iubirea pentru Sebastian, reușind chiar să recâștige dragostea acestuia.

Cartea devine un roman fantastic, chiar dacă unul hibrid, rămânând însă, pe toată durata lui, unul determinat de dragoste, împlinindu-se , chiar dacă cu inegalități destul de pronunțate,  parcă ceva mai evidente în partea a doua a cărții, dorința autoarei de a scrie un roman integral de dragoste. Despre asta cititorul găsește detalii suplimentare în cele Câteva precizări auctoriale.

Din ultimele pagini ale cărții în care aflăm și care a fost istoricul genezei, al scrierii și rescrierii volumului,  ca și considerații despre importanța temei, despre deja amintita relație dintre dragoste și timp, despre scrisul socotit ca un fel de rugăciune, despre relația oarecum modelatoare dintre ființele umane și pisici.

Aurul pisicii e o carte dospită în bucătăria scrisului, în care fiecare pagină e un dar, e umplută cu sens, cu bunătate, cu frumusețe, într-un cuvânt, o carte sapiențială care cuprinde observații de viață, observații caracterologice, observații tipologice, observații în privința marilor teme, astfel că am putea izola din carte vreo 10 pagini numai de sentințe.

Iată doar câteva citate care demonstrează acest fapt:

• Logica și dragostea se exclud de obicei, iar când nu se exclud se anihilează reciproc, ca două animale flămânde pe care le purtăm în noi, primul dresat, al doilea sălbatic. (p. 13)
• Știam încă de pe atunci că timpul, care, deocamdată, mă neglija, avea să mă transforme și pe mine. Ce nu știam în ziua aia era că celălalt Kronos, cel pe care nu-l puteam vaccina, se va îmbolnăvi și mă va îmbolnăvi, și că o cu totul altă transformare mă aștepta și pe mine. (p. 48-49)
• Sistemul imunitar psihic e slab dezvoltat la om și ar trebui pus la punct. Orice vorbă care ne face rău să n-aibă drept de locuit în creier. Afară, la gunoi! În schimb, vorbele bune să fie găzduite de noi cu mare generozitate. (p. 95)
• În ziua plecării, mi-am remarcat niște cutișoare în jurul gurii, apărute din senin, de dimineață. Se instalaseră pe fața mea, ca la ele acasă, neinvitate și nebinevenite. În tren, i-am povestit lui Sebi cu destulă mirare, și cu necaz, despre descoperirea mea și i-am indicat locul cu degetul. El s-a uitat rapid în jur-oamenii erau cu ochii-n telefon sau dormitau-, și-a apropiat buzele de mine și m-a sărutat la iuțeală unde îi arătasem, Să ne trăiască!, mi-a spus vesel și m-am considerat pe loc în afara unor asemenea griji. (p. 110-111).
• Se întâmplă să uităm lucruri esențiale, iar sufletele noastre speriate să trimită mesaje fără adresă, sperând să primească un ajutor din lumea mare din afară, în loc să caute în lumea la fel de mare dinăuntru. Și doar dacă zeii sunt îndurători, scoți la suprafață din apele  nemișcate ale uitării ceva esențial și care a fost mereu acolo, spre salvarea sufletului tău amărât. (p. 218)

Cititorul participă astfel la un adevărat ospăț sapiențial într-un roman care nu se vrea egoproză, dar cu un strat intelectual puternic, cu aluzii din Goethe, Kafka, justificate prin raportare la timp,  cu substrat științific puternic, justificat în ultimele pagini ale scrierii, unde se pot descoperi, câteva precizări auctoriale, despre care am amintit mai sus.

Întotdeauna am socotit scrisul un fel de rugăciune. Cred că și aici am făcut la fel, pentru că în carte este multă deznădejde și doar un fir de nădejde. Dacă ar lipsi, n-aș mai avea de ce  să scriu. p. 243

P.S. Nepoata mea, Ruxandra Manu, este medic veterinar și mi-a dat lămuriri de specialitate. Le mulțumesc atât ei, cât și colegilor ei de cabinet pentru permisiunea de a petrece un timp acolo. Orice asemănare cu animale reale este pur întâmplătoare.(p. 244)

Într-o  întâlnire-eveniment cu Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu și  Cătălin Ștriblea, Lidia Bodea, director al Editurii Humanitas, unde  fost lansată cartea în vara anului 2024,  vorbește despre cele două bestsellere Humanitas la Bookfest 2024, Aurul pisicii de Ioana Pârvulescu,  și Libertatea de depresie, de Radu Paraschivescu. (https://www.youtube.com/live/ynQGgSiCV5s?si=orU5-yELwme0RreS).

Lidia Bodea mărturisește că, dacă ar fi fost studentă, și-ar fi ales ca temă de licență sau de doctorat romanul, pentru a urmări cu acribie ce se întâmplă cu timpul, ca turnesol al unei relații, numindu-l un roman de miere dulce-amăruie, cu parfumuri aparte, ce funcționează ca un balsam pentru suflet.

Cartea oferă surprize cititorului încă din prima pagină, când nu știi ce urmează, căci se raportează, ex abrupto, un  caz de dispariție a unei persoane și crezi că de aici încolo mergi înainte….

NU, MERGI ÎNAPOI! Și unul dintre clișeele cunoscute, Viața merge înainte, este contrazis ab initio, câtă vreme romanul demonstrează că timpul merge înapoi, îți oferă surprize, metamorfoze și alte tipuri de adecvare la faptă, la partener, la lume, la relațiile complicate ale acestei lumi, la pofte, la tristețe, fiind o carte care, ba te îngândurează, ducându-ți pulsul spre bătaia unei povești de dragoste, ba spre filosofie, spre ideea finitudinii noastre sufletești pe acest pământ.

De la prima la ultima pagină asistăm  la un joc artistic al unei prozatoare care care dă impresia că scrie pe mătase.

Autoarea mărturisește că că există trei lucruri care încheagă romanul:

1. 1. METAMORFOZA-tot ce există, de la stele, la pietre, la oameni, totul e metamorfoză. Ne facem iluzia că trăim într-un loc, dar trăim într-un râu care curge în permanență.
2. ÎMPĂCAREA CONTRARIILOR,, sunt o persoană a armoniei, nu îmi plac conflictele și dizarmoniile și aici se armonizează cultura înaltă, goetheiană, cu prezenta cultură rock-pop.
3. ILUZIA, în sensul bun al cuvântului, similar UMBREI.

În concluzie, nicăieri în pagină nu te afli în preajma întâmplătorului, astfel că fiecare idee  te îndeamnă să faci detectivistică, trimițându-te către capodopere ale picturii sau către Metamorfoza lui Kafka, toate perfect integrate în povestea interiorizată de personaj.

„Am scris o poveste de dragoste care schimbă legile vieții. Într-un moment de criză, la cumpăna vremii, la fel ca la cumpăna apelor, deși viața curge înainte, timpul unei femei o ia înapoi. Timpul e personaj, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei – cu timpul.“ — Ioana Pârvulescu.

Așadar…

Pentru că femeile sunt poezia lumii, frumusețea și puterea ei blândă, pentru că, înainte de a fi profesor, sunt femeie și mamă, voi încheia prezentarea cărții Aurul pisicii a Ioanei Pîrvulescu, mărturisindu-vă că sufletul meu a dansat printre cuvintele autoarei, care au traversat TIMPUL, DRAGOSTEA,  ADOLESCENȚA, CĂSĂTORIA,  FAMILIA, MATERNITATEA, METAMORFOZA PERSONALĂ, REGĂSIREA SINELUI.

CITIND PAGINILE  IOANEI PÂRVULESCU, AM AJUNS LA CONCLUZIA CĂ VIAȚA NU ÎNSEAMNĂ A AVEA CĂRȚI BUNE, CI A LE JUCA BINE PE CELE PE CARE LE AI…