Profesor MORIE Anamaria Neli, Școala Gimnazială „Sfântul Nicolae” din Târgu Jiu
Critica literară de la noi a adoptat mult timp o optică misogină, marginalizantă, vizibilă chiar şi în scrisul unor mari critici. Contextul contemporan al egalităţii de gen a făcut ca poezia feminină şi feminismul să dobândească locul cuvenit în lume şi în România. Ana Blandiana a văzut în poezie un limbaj esenţial, o posibilitate de a gândi asupra lumii, o modalitate unică şi inegalabilă de cunoaştere şi, mai ales, de recunoaştere: Poezia nu trebuie să strălucească, trebuie să lumineze. Darul, harul poetic, face ca lumea imaginată să pară mai adevărată decât cea reală. Putem identifica ipostazele eului liric feminin, jocul eurilor multiple, dialectica poetpoezie, visreverie, nocturndiurn în consolidarea lumilor imaginare.
Ana Blandiana mărturisea la un moment dat: Scriu pentru că n-am descoperit nici o altă soluţie mai eficace, mai totală, nevoii mele de-a exista, exasperării mele de-a mă convinge nu numai că sunt, dar şi că fiinţa mea are un sens. Nu susţin că scrisul este singurul sens posibil, susţin doar că este singurul sens care mi-a fost oferit mie, pe care am fost eu în stare să-l inventez. Şi nu mă refer atît la perenitatea lui, de altfel problematică, la ideala lui supravieţuire, cît și la momentul naşterii sale, la intensitatea clipei de acum, salvatoare prin simpla sa apariţie din neant. Această mărturisire dezvăluie conştiinţa scriitorului adevărat şi alcătuirea sa, sensul existenţial şi artistic al simplului fapt de a scrie.
Mare parte din poezia Anei Blandiana este dominată de neastâmpărul gândului dăruit altuia/ altora, gândul scăldat în generozităţi şi purităţi devastatoare de cuvinte. Poeta proclamă, se proclamă, declară, se declară, sfidează răul şi ticăloşia cu o fermecătoare candoare. Scrie nu cu cerneală, ci folosind cuvinte încinse de pasiune.
Ana Blandiana a văzut în poezie un limbaj esenţial, o posibilitate de a gândi asupra lumii, o modalitate unică şi inegalabilă de cunoaştere şi, mai ales, de recunoaştere: Poezia nu trebuie să strălucească, trebuie să lumineze. Darul, harul poetic, face ca lumea imaginată să pară mai adevărată decât cea reală. Poezia e o culpă răscumpărată, o pedeapsă acceptată cu bucurie. Obsesia este prezentă încă din poemul Darul din volumul Călcâiul vulnerabil (1966), în care vina tragică era consubstanţială cu harul până la dramaticele concluzii din Refluxul sensurilor. Poeme noi (2004).
Volumul de poeme Refluxul sensurilor nea oferit posibilitatea să reliefăm cât de riguros procedează Ana Blandiana în structurarea unui poem, cât de bine stăpâneşte arta combinatorie a posibilelor. Acest subtil joc descoperind cursa care pândeşte viaţa noastră cât mai cotidiană îşi asociază motivul trecerii timpului, element obişnuit al liricii Anei Blandiana, iar neoromantismul este unul dintre faptele identificate de critica literară în cărţile poetei. Sferei acestui motiv, care se înscrie în amintita temă a neuitării, i se subsumează, spre deosebire de tratarea sa în alte paradigme poetice, ideea construcţiei, valurile deconstruiesc o structură pentru a o reformula altfel, mereu alta cu fiecare mişcare: secretul, mirajul şi miracolul acestei zbateri. Acest efort al construcţiei constituie nucleul multor poeme mai cu seamă din prima secţiune a cărţii:
Totul se schimbă,
S-a schimbat
Sau se va schimba
Stâncilor le cresc rădăcini
Şi dau muguri,
Apoi încep să se mişte încet
După credinţa cuiva,
Ţăranii altoiesc abonamente de tren
Pe coarne uscate de pluguri.
Aha!
Plante cu gheare şi aripi încearcă
Să-şi salveze seminţele învăţate să treacă
Dintr-o lege într-alta,
Zbor
Lung de nori prin pământ,
Clorofilă cu puls,
Peşti pe ramuri cântând
Şi suspansul maşinii cu pâine
La un capăt de ogor, Intertip,
Regn de trecere,
Eternitate
La fel de străină
De trecut şi viitor… (Trecere).
Lucrurile care pier şi fixitatea dezolantă a eternităţii nu sunt mizele poemului, ca la romantici, ci lucrurile care se nasc şi sublimul act al construirii, al desăvârşirii acolo unde nimic nu poate fi construit şi nimic nu poate fi desăvârşit. Curgerea molcomă a versului în tiparul acestui motiv liric este brusc întreruptă de poemul cu accente mesianice:
O să vină ea,
Nu se poate altfel,
O să sosească
Şi ziua aceea
Amânată de veacuri,
O să vină,
Se apropie,
Se şi aude
Pulsul ei bătând
Între zări,
O să vină ea,
Se simte în aer,
Nu mai poate întârzia.
Nu vă îndoiţi, o să vină
Ziua aceea
Orbitoare ca o sabie
Vibrând de lumină. (O să vină ea)
Începând de aici, poezia Anei Blandiana devine acut referenţială, căpătând lucirea stinsă a metalului, strigând zdrobită sub şenilele buldozerului, pocnind asemeni lemnului unui timp murdar din Drum: poeticul îşi descoperă canalele directe de comunicare cu realul, fiecare poezie structurându-se în jurul unui nucleu care indică aproape cu exactitate referentul:
A muri din lipsă de libertate
Ca din lipsă de aer,
Nu pentru că eşti închis
Ci pur şi simplu
Pentru că ea, cuşca, există –
Ce subiect
Pentru o propoziţie
Care îşi aşteaptă predicatul“ (Subiect);
„Pe nevăzute
Mâna lui se‑ntinde-n somn
Şi năruie
Cu fiecare vis
O mănăstire“ (Pe nevăzute);
„Şi iată, bisericile
Pornesc să alunece pe asfalt
Ca nişte corăbii
Încărcate de spaimă,
Cu turnul catarg
Şi pînze umflate
De vîntul
Bătînd mereu în altă direcţie, încît
Dacă mergi neatent pe stradă,
Poţi fi ori cînd călcat de o biserică
Grăbită să se ascundă. (De-a v-aţi ascunselea)
Se pot identifica ipostazele eului liric feminin, jocul eurilor multiple, dialectica poetpoezie, visreverie, nocturndiurn în consolidarea lumilor imaginare.
Poezie a refuzului, lirică a urgenţelor, scrisul acestei remarcabile poete nu-şi îngăduie, aproape niciodată, să viseze senin cenestezic, liric senzorial. Gândul apare mereu cu ascuţişul lui de luciditate neîmpăcată. E o lucidă visătoare, de nelecuit, drama înţelegerii şi a neînţelegerii, ajungând la ea pînă la tragism. E o structură vitală muşcând din viaţă cu o foame nepotolită, luptându-se cu rigorile impuse de o reflexivitate temătoare şi sceptică, un original, bogat, incitant şi fermecător univers liric. O poezie care nu ne permite să ne abandonăm reveriilor contemplative. O poezie a responsabilităţii, a neîmpăcării, dar şi a visării unor paradisuri imposibile.
Aceleaşi teme identitare se prelungesc, desigur, şi în cartea de versuri Orologiul fără ore (Edit. Humanitas, Bucureşti, 2016). Etapele mari ale vieţii sunt aici recapitulate, concis şi îndurerat, într-o scriitură preocupată să corporalizeze în special (des)facerea şi ruptura. Însuşi miracolul vieţii e recuperat, printr-o anamneză scrâşnită, drept un prim exerciţiu de negare vehementă, de revoltă autentică:
Mai mult: am făcut
Tot ce a depins de mine
Să nu se întâmple nenorocirea.
Ştiam că trebuie să ţip
Ca să dovedesc că sunt în viaţă.
Dar m-am încăpăţânat să tac.
Şi-atunci doctorul a luat
Două găleţi pline cu apă
Fierbinte şi rece,
Şi m-a scufundat pe rând
De mai multe ori,
Ca-ntr-un botez alternativ,
În numele fiinţei şi al nefiinţei, menit să mă convingă
Iar eu am strigat furioasă NU
Uitând că strigătul înseamnă viaţă. (Mi-a fost frică să mă nasc)
La rîndul ei, maturizarea e înţeleasă ca o acumulare excesivă de experimenţial, o supradoză de trăit, al cărei revers nu poate fi decât o uriaşă oboseală a fiinţei:
Oboseala, ca o boală mortală
Provenind din excesul de viaţă
Aşa cum frunzele cad
De prea mult soare
Încă din august. (Overdose).
Poezia postmodernistă transmite puterea imaginaţiei poetice de a destructura prin scriitură, de a ridica din cuvintele poemului o barieră în faţa trecerii.
Poetul nu poate trăi în afara credinţelor care îl fac să pună faţă în faţă vinovăţia şi meditaţia, neputinţa şi speranţa, libertatea şi limitările concretului.
Morala subiacentă a creaţiilor, simbolurile antinomice ale treziei şi somnului, bucolicul încadrat de fior metafizic, semnele trecerii şi ale timpului devastator, expresionismul discret, învăluitorul şi melancolicul contur meditativ pe care îl primesc imaginile şi tablourile poetice, fantasticul de extracţie onirică şi simbolistica transparentă sau mai puţin vizibilă sînt cîteva dintre dominantele unei creaţii. Omul şi opera sînt de nedisociat; intransigenţa etică şi acuitatea observaţiei se nasc dintr-o disponibilitate extremă la frumuseţile şi contradicţiile socialului ori ale universului.
Poetul nu poate trăi în afara credinţelor care îl fac să pună faţă în faţă vinovăţia şi meditaţia, neputinţa şi speranţa, libertatea şi limitările concretului.
Poezia românească din ultimele decenii sa sincronizat cu cea occidentală în pofida autarhismului cultural promovat de regimul totalitar.
Astfel, descoperirea identităţii de gen, poezia feminină ca supratemă literară, modernizarea discursului liric şi sincronizarea lui cu evoluţiile recente ale liricii universale sunt doar câteva elemente importante din literatura noastră.
Blibliografie:
- Dan Cristea,Meditaţiile lirice ale unei mari poete, în Luceafărul de dimineaţă, nr. 8 (1074), august 2016, p. 3
- Emanuela Ilie,Ana Blandiana. Fragmente despre miracole, în Vatra, nr. 1-2/ 2015, pp. 139-142.
- Gaston Bachelard,Poetica reveriei, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005
- Iulian Boldea – Ana Blandiana – conștiința literaturii
- Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Editura Eminescu, 1978
- Nicolae Ciobanu, Ana Blandiana: „Octombrie, noiembrie, decembrie”, în: Luceafărul, XV, nr. 41 (545), 7 oct. 1972, p. 2.
- didactic.ro
Comentarii recente