Ultim Cuvânt pentru un părinte de fiu și fiică, un părinte de părinți și un părinte de dascăli de vocație ai Gorjului, Eugeniu Velican

                                                                                                                             Prof. ADINA POPESCU, Școala Gimnazială „Voievod Litovoi” Târgu Jiu

Lumea mea patriarhală

De profesori și de sfinți

Este astăzi în derivă

Când ne pierdem din părinți

 

De părinții-aleși odată

Când eram la întrupare

Cărora le-am fost și fată,

Dar și viața care doare…

 

De părinții-aceia care

Illo tempore, au fost,

Care au dat de mâncare

Și le-au dat, în lume, rost

 

Atâtor aleși părinți

Dintre oameni ce par sfinți

Și-s profesori printre noi

 

Plini de griji și de nevoi,

Dar cu-atâta har în vene

Că nu-ncape în cisterne

Golite ca-ntr-un convoi

 

Doar atât să-i cocoșeze

Pe cât pot ei să creeze

Doar din dorul de altoi,

De-a găsi chiar un alt soi

 

Elevul să-l depășească

În vocația lumească

Misiune de eroi.

 

De părinți profesori care

Uneori n-au de mâncare,

Dar, la ore, sunt vioi

Când se pierd pe arătură

În vreo operă postumă

Într-un dric cu patru boi,

Să explice-o traviată,

Să dramatizeze-ndată

Doar un vis sublim în doi…

 

De nebuni în verva lumii

Când normalii sunt nebunii

Ce-au uitat să mai iubească

Sau de glia strămoșească

 

Iar ei, tacticos, la oră,

De parc-ar fi în gondolă,

Te-aprind din lumina lor,

Doar cât să mai simți fior

 

Și o dragoste nebună

Român, în limba română,

Într-o patrie de dor…

 

De directorii aceia

Care, cu-atâta prestanță

Parcă-ți dau din eleganță

Când intri-n biroul lor!

 

De bunicul cel cu-arșice

Învățăturii dând bice

Trist, în vremuri cu umor

 

Când școala e o paradă

Și învățătura fadă,

C-alții n-au nici dor, nici nor

 

Iar el învie poeții

Astăzi printre-analfabeții

Din atei ce, zilnic, mor.

 

De Hristosul cel cuminte

Ce se pierdea în cuvinte

Sau pe munți, de dorul lor…

 

Sau de tatăl de duhovnic

Când tot omul e netrebnic,

Doar ei, prinși  în legi divine

Sau scriși, oblic, cu aldine

Imită Sfânta Treime

Sau careu mândru-n pridvor…

 

Un Adio- n zi de iarnă

De un critic ce mă-ndeamnă

Să pătrund oul dogmatic,

Să mă cufund matematic

Într-un Barbu cam nasol…

 

Și-n incerte circumstanțe

Un recenzor de creanțe,

Pentru scrisu-mi binișor…

 

Lumea mea patriarhală,

Azi, mă lasă pe afară…

Către profesor

Profesor Geanina Pondriche, Școala Gimnazială Nr. 1 Albeni

În fiecare zi, pășești cu pași de ritual

Ca într-un templu plin de sensuri clandestine,

Înconjurat de inimi și de priviri senine

Ce-așteaptă alinarea să vină de la tine.

 

Cuvântul tău, adesea blând și rar,

Se-așterne ca un fir de aur peste gânduri,

Iar lecțiile devin un vechi hotar

Între tăceri și lumile din rânduri.

 

Porți crucea dăruirii drept stindard

Pe-un drum ce nu promite nici glorie, nici lauri,

Și țeși istorii pe-al vieții fin brocard

Lăsând drept moștenire cuvintele de aur.

 

Tu, drag profesor, făuritor de visuri,

Să nu îți bagatelizezi nicând menirea.

În mâna ta e forța cuvintelor ce ard,

În pilda-ți însăși se află nemurirea.

 

ÎNTRE TRĂIRE ȘI LIMBAJ

Profesor MORIE Anamaria Neli, Școala Gimnazială „Sfântul Nicolae” din Târgu Jiu

Critica literară de la noi a adoptat mult timp o optică misogină, marginalizantă, vizibilă chiar şi în scrisul unor mari critici. Contextul contemporan al egalităţii de gen a făcut ca poezia feminină şi feminismul să dobândească locul cuvenit în lume şi în România. Ana Blandiana a văzut în poezie un limbaj esenţial, o posibilitate de a gândi asupra lumii, o modalitate unică şi inegalabilă de cunoaştere şi, mai ales, de recunoaştere: Poezia nu trebuie să strălucească, trebuie să lumineze. Darul, harul poetic, face ca lumea imaginată să pară mai adevărată decât cea reală. Putem identifica ipostazele eului liric feminin, jocul eurilor multiple, dialectica poet­poezie, vis­reverie, nocturn­diurn în consolidarea lumilor imaginare.

Ana Blandiana mărturisea la un moment dat: Scriu pentru că n-am descoperit nici o altă soluţie mai eficace, mai totală, nevoii mele de-a exista, exasperării mele de-a mă convinge nu numai că sunt, dar şi că fiinţa mea are un sens. Nu susţin că scrisul este singurul sens posibil, susţin doar că este singurul sens care mi-a fost oferit mie, pe care am fost eu în stare să-l inventez. Şi nu mă refer atît la perenitatea lui, de altfel problematică, la ideala lui supravieţuire, cît și la momentul naşterii sale, la intensitatea clipei de acum, salvatoare prin simpla sa apariţie din neant. Această mărturisire dezvăluie conştiinţa scriitorului adevărat şi alcătuirea sa, sensul existenţial şi artistic al simplului fapt de a scrie.

Mare parte din poezia Anei Blandiana este dominată de neastâmpărul gândului dăruit altuia/ altora, gândul scăldat în generozităţi şi purităţi devastatoare de cuvinte. Poeta proclamă, se proclamă, declară, se declară, sfidează răul şi ticăloşia cu o fermecătoare candoare. Scrie nu cu cerneală, ci folosind cuvinte încinse de pasiune.

Ana Blandiana a văzut în poezie un limbaj esenţial, o posibilitate de a gândi asupra lumii, o modalitate unică şi inegalabilă de cunoaştere şi, mai ales, de recunoaştere: Poezia nu trebuie să strălucească, trebuie să lumineze. Darul, harul poetic, face ca lumea imaginată să pară mai adevărată decât cea reală. Poezia e o culpă răscumpărată, o pedeapsă acceptată cu bucurie. Obsesia este prezentă încă din poemul Darul din volumul Călcâiul vulnerabil (1966), în care vina tragică era consubstanţială cu harul până la dramaticele concluzii din Refluxul sensurilor. Poeme noi (2004).

Volumul de poeme Refluxul sensurilor ne­a oferit posibilitatea să reliefăm cât de riguros procedează Ana Blandiana în structurarea unui poem, cât de bine stăpâneşte arta combinatorie a posibilelor. Acest subtil joc descoperind cursa care pândeşte viaţa noastră cât mai cotidiană îşi asociază motivul trecerii timpului, element obişnuit al liricii Anei Blandiana, iar neoromantismul este unul dintre faptele identificate de critica literară în cărţile poetei. Sferei acestui motiv, care se înscrie în amintita temă a neuitării, i se subsumează, spre deosebire de tratarea sa în alte paradigme poetice, ideea construcţiei, valurile deconstruiesc o structură pentru a o reformula altfel, mereu alta cu fiecare mişcare: secretul, mirajul şi miracolul acestei zbateri. Acest efort al construcţiei constituie nucleul multor poeme mai cu seamă din prima secţiune a cărţii:

Totul se schimbă,

S-a schimbat

Sau se va schimba

Stâncilor le cresc rădăcini

Şi dau muguri,

Apoi încep să se mişte încet

După credinţa cuiva,

Ţăranii altoiesc abonamente de tren

Pe coarne uscate de pluguri.

Aha!

Plante cu gheare şi aripi încearcă

Să-şi salveze seminţele învăţate să treacă

Dintr-o lege într-alta,

Zbor

Lung de nori prin pământ,

Clorofilă cu puls,

Peşti pe ramuri cântând

Şi suspansul maşinii cu pâine

La un capăt de ogor, Intertip,

Regn de trecere,

 Eternitate

La fel de străină

De trecut şi viitor… (Trecere).

Lucrurile care pier şi fixitatea dezolantă a eternităţii nu sunt mizele poemului, ca la romantici, ci lucrurile care se nasc şi sublimul act al construirii, al desăvârşirii acolo unde nimic nu poate fi construit şi nimic nu poate fi desăvârşit. Curgerea molcomă a versului în tiparul acestui motiv liric este brusc întreruptă de poemul cu accente mesianice:

O să vină ea,

Nu se poate altfel,

O să sosească

Şi ziua aceea

Amânată de veacuri,

O să vină,

Se apropie,

Se şi aude

Pulsul ei bătând

Între zări,

O să vină ea,

Se simte în aer,

Nu mai poate întârzia.

Nu vă îndoiţi, o să vină

Ziua aceea

Orbitoare ca o sabie

Vibrând de lumină. (O să vină ea)

Începând de aici, poezia Anei Blandiana devine acut referenţială, căpătând lucirea stinsă a metalului, strigând zdrobită sub şenilele buldozerului, pocnind asemeni lemnului unui timp murdar din Drum: poeticul îşi descoperă canalele directe de comunicare cu realul, fiecare poezie structurându-se în jurul unui nucleu care indică aproape cu exactitate referentul:

A muri din lipsă de libertate

Ca din lipsă de aer,

Nu pentru că eşti închis

Ci pur şi simplu

Pentru că ea, cuşca, există –

Ce subiect

Pentru o propoziţie

Care îşi aşteaptă predicatul“ (Subiect);

„Pe nevăzute

Mâna lui se‑ntinde-n somn

Şi năruie

Cu fiecare vis

O mănăstire“ (Pe nevăzute);

„Şi iată, bisericile

 Pornesc să alunece pe asfalt

Ca nişte corăbii

Încărcate de spaimă,

Cu turnul catarg

Şi pînze umflate

De vîntul

Bătînd mereu în altă direcţie, încît

Dacă mergi neatent pe stradă,

Poţi fi ori cînd călcat de o biserică

Grăbită să se ascundă.  (De-a v-aţi ascunselea)

Se pot identifica ipostazele eului liric feminin, jocul eurilor multiple, dialectica poet­poezie, vis­reverie, nocturn­diurn în consolidarea lumilor imaginare.

Poezie a refuzului, lirică a urgenţelor, scrisul acestei remarcabile poete nu-şi îngăduie, aproape niciodată, să viseze senin cenestezic, liric senzorial. Gândul apare mereu cu ascuţişul lui de luciditate neîmpăcată. E o lucidă visătoare, de nelecuit, drama înţelegerii şi a neînţelegerii, ajungând la ea pînă la tragism. E o structură vitală muşcând din viaţă cu o foame nepotolită, luptându-se cu rigorile impuse de o reflexivitate temătoare şi sceptică, un original, bogat, incitant şi fermecător univers liric. O poezie care nu ne permite să ne abandonăm reveriilor contemplative. O poezie a responsabilităţii, a neîmpăcării, dar şi a visării unor paradisuri imposibile.

Aceleaşi teme identitare se prelungesc, desigur, şi în cartea de versuri Orologiul fără ore (Edit. Humanitas, Bucureşti, 2016). Etapele mari ale vieţii sunt aici recapitulate, concis şi îndurerat, într-o scriitură preocupată să corporalizeze în special (des)facerea şi ruptura. Însuşi miracolul vieţii e recuperat, printr-o anamneză scrâşnită, drept un prim exerciţiu de negare vehementă, de revoltă autentică:

Mai mult: am făcut

Tot ce a depins de mine

Să nu se întâmple nenorocirea.

Ştiam că trebuie să ţip

Ca să dovedesc că sunt în viaţă.

Dar m-am încăpăţânat să tac.

Şi-atunci doctorul a luat

Două găleţi pline cu apă

Fierbinte şi rece,

Şi m-a scufundat pe rând

De mai multe ori,

Ca-ntr-un botez alternativ,

În numele fiinţei şi al nefiinţei, menit să mă convingă

Iar eu am strigat furioasă NU

Uitând că strigătul înseamnă viaţă. (Mi-a fost frică să mă nasc)

La rîndul ei, maturizarea e înţeleasă ca o acumulare excesivă de experimenţial, o supradoză de trăit, al cărei revers nu poate fi decât o uriaşă oboseală a fiinţei:

Oboseala, ca o boală mortală

Provenind din excesul de viaţă

Aşa cum frunzele cad

De prea mult soare

Încă din august. (Overdose).

Poezia postmodernistă transmite puterea imaginaţiei poetice de a destructura prin scriitură, de a ridica din cuvintele poemului o barieră în faţa trecerii.

Poetul nu poate trăi în afara credinţelor care îl fac să pună faţă în faţă vinovăţia şi meditaţia, neputinţa şi speranţa, libertatea şi limitările concretului.

Morala subiacentă a creaţiilor, simbolurile antinomice ale treziei şi somnului, bucolicul încadrat de fior metafizic, semnele trecerii şi ale timpului devastator, expresionismul discret, învăluitorul şi melancolicul contur meditativ pe care îl primesc imaginile şi tablourile poetice, fantasticul de extracţie onirică şi simbolistica transparentă sau mai puţin vizibilă sînt cîteva dintre dominantele unei creaţii. Omul şi opera sînt de nedisociat; intransigenţa etică şi acuitatea observaţiei se nasc dintr-o disponibilitate extremă la frumuseţile şi contradicţiile socialului ori ale universului.

Poetul nu poate trăi în afara credinţelor care îl fac să pună faţă în faţă vinovăţia şi meditaţia, neputinţa şi speranţa, libertatea şi limitările concretului.

Poezia românească din ultimele decenii s­a sincronizat cu cea occidentală în pofida autarhismului cultural promovat de regimul totalitar.

Astfel, descoperirea identităţii de gen, poezia feminină ca supratemă literară, modernizarea discursului liric şi sincronizarea lui cu evoluţiile recente ale liricii universale sunt doar câteva elemente importante din literatura noastră.

Blibliografie:

  1. Dan Cristea,Meditaţiile lirice ale unei mari poete, în Luceafărul de dimineaţă, nr. 8 (1074), august 2016, p. 3
  2. Emanuela Ilie,Ana Blandiana. Fragmente despre miracole, în Vatra, nr. 1-2/ 2015, pp. 139-142.
  3. Gaston Bachelard,Poetica reveriei, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005
  4. Iulian Boldea – Ana Blandiana – conștiința literaturii
  1. Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Editura Eminescu, 1978
  2. Nicolae Ciobanu, Ana Blandiana: „Octombrie, noiembrie, decembrie”, în: Luceafărul, XV, nr. 41 (545), 7 oct. 1972, p. 2.
  3. didactic.ro

EMINESCU ȘI ȘTIINȚA MITULUI: ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE

Profesor Dr. Găvan Elena-Diana, Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

  1. Despre mit

Conceptul-cheie al mitologiei, mitul s-a bucurat de-a lungul timpului de mai multe definiții. Romulus Vulcănescu, în celebrul său studiu, Mitologie română, împarte definițiile date mitului în trei grupe diferite: „definiții heretonomiste ce țin de științele umaniste care au folosit mitul în scopuri auxiliare; definiții autonomiste ce țin de enunțurile independente ale științei mitului și ale mitologiei; și definiții interdisciplinariste ce țin de focalizarea interdependentă a sistemului de științe social-istorice asupra mitului, întru lămurirea științei mitului și sistematizarea mitologiei” [Vulcănescu, 1987:25]. Autorul consideră că mitul poate fi „lămurit” prin „elementele lui constitutive”, prin „motivele fabulației și anecdoticii”, „prin tipologia lui stadial-istorică”, „prin logicitate și veridicitate”, „prin polivalența, polisemia și poliglosia mitului” [Vulcănescu, 1987:26].

După ce trece în revistă definițiile lui Claude Levi-Strauss și Mircea Eliade, autorul Mitologiei române rezumă că miturile sunt „produse directe ale unui mod de gândire logică de tip totemic”. Elementele constitutive mitului sunt mitemele, iar mitul devine „un instrument de discernere a gândirii magice”.

În cercetarea motivelor fabulației și anecdoticii mitului, Romulus Vulcănescu aduce în discuție studiul lui Lauri Honko, în viziunea căruia „mitul este un concept în evoluția căruia se află o istorie complexă” [Vulcănescu, 1987:28]. Lauri Honko împarte definițiile mitului în două categorii: teoriile antice și cele moderne. Cercetătorul amintește că termenul „mythos” apare în opera lui Platon Protagoras și că Aristotel aprecia vechimea miturilor. De asemenea, teoriile moderne ale mitului sunt formulate de către oameni de știință care prezintă o direcție de cercetare științifică a mitului. Aceștia conferă mitului statutul de document istoric și consideră necesar ca omul de știință să facă diferența între realitatea concretă și cea mitică. Romulus Vulcănescu încearcă să unifice aceste puncte de vedere, considerând mitul „un element al gândirii globale”. În viziunea sa, mitul nu se opune gândirii stiintifice, deoarece el este „îmbibat de logicitate la toate nivelele conștiinței, după principiul vaselor comunicante și al osmozei între stările de conștiință, în condiții normale de activitate spirituală”. Potrivit acestei perspective, mitul este „un elaborat polivalent, polisemic si poliglosic al logicității mitice” [Vulcănescu, 1987:31]. În acest sens, Romulus Vulcănescu enumeră cele trei tipuri de cunoaștere prin mit: cunoașterea rațională, cunoașterea subconștientă și cunoșterea inconștientă, mitul fiind un „sinteticum al tuturor”.

Merită a fi amintită aici pledoaria lui Romulus Vulcănescu despre relația dintre mit și adevăr, subiect al multor controverse de-a lungul timpului, deoarece cunoașterea științifică a fost mereu opusă cunoașterii mitice. Karl R. Popper amintește în studiul său În căutarea unei lumi mai bune că primul om care a constituit „o teorie a adevărului, care a legat ideea de adevăr obiectiv cu ideea failibilității de principiu a omului, a fost presocraticul Xenofan” [Popper, 1998:205]. Această tradiție a fost numită și „școala scepticilor”, iar scepticul este văzut ca un „om neîncrezător”. Plecând de la această premisă, Popper recomandă să se facă distincție între „ideea adevărului obiectiv și ideea căutării adevărului”. Concluzia filozofului este că Xenofan era un căutător pentru care adevărul era obiectiv.

Romulus Vulcănescu explică relația dintre mit și adevăr prin analiza a ceea ce poate fi adevărat în mit și ceea ce poate fi inventat. De asemenea, pune în legătură această relație cu raportul dintre mitizare și demitizare, în viziunea sa, demitizarea fiind, de fapt, o „re-mitizare permanentă”. Concluzia criticului este că încă de la Schelling se cunoaște că elementele care alcătuiesc mitul, luate separat nu pot fi adevărate, că poate fi adevărat doar „mitul în întregimea lui”.

Un alt cercetător de seamă al mitului, datorită căruia acest concept fundamental al mitologiei s-a bucurat de mai multe definiții, a fost Mircea Eliade, care în Aspecte ale mitului realizează atât o istorie a mitului, cât și o clasificare a miturilor din diverse culturi. Scriitorul român amintește că savanții secolului al XIX -lea vedeau mitul drept „o fabulă”, o „ficțiune”, o „invenție”, dar că savanții occidentali ai secolului XX considerau mitul „o istorie adevărată”. În încercarea de a defini mitul, Mircea Eliade consideră că „miturile descriu nu numai originea lumii, a animalelor, a plantelor și a omului, ci și toate evenimentele primordiale în urma cărora omul a devenit ceea ce e azi, adică o ființă muritoare, sexuată, organizată în societăți, nevoită să muncească și muncind potrivit anumitor reguli” [Eliade, 1978:11].

Pentru Eliade, definiția cea mai potrivită este aceasta: „mitul povestește o istorie sacră, el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al „începuturilor” [Eliade, 1978:5]. O trăsătură importantă a mitului, semnalată de Mircea Eliade este aceea că miturile sunt o irumpere a sacrului în lumea reală, iar această „izbucnire a sacrului fundamentează cu adevărat lumea și o face așa cum arată azi” [Eliade, 1978:6]. Autorul realizează în studiul său un glosar al miturilor care unifică civilizații diferite: mitul cosmogonic, mitul eschatologic, mitul „întoarcerii în urmă”, mitul memoriei și al uitării, mitul sacru și câteva mituri ale lumii moderne care valorifică tot ideea „regressus ad uterum”.

Mircea Anghelescu în Dicționar de termeni literari definește mitul într-un stil asemănător lui Mircea Eliade. În viziunea lui, mitul este „narațiune despre ființe supranaturale sau eroi, ale căror acțiuni sunt plasate într-un timp arhaic și au valoare exemplară, religioasă și simbolică pentru toate acțiunile umane de același tip, explicând și originea cosmosului, a omului, a altor ființe sau a unor lucruri” [Anghelescu, 157].

Recunoscând că o definiție exhaustivă a mitului este imposibilă, Victor Kernbach interpretează conceptul de mit tot cu ajutorul termenului narațiune. În viziunea lui, mitul este „o narațiune tradițională emanată de o societate primitivă imaginându-si explicarea concretă a fenomenelor și evenimentelor enigmatice cu caracter fie spațial, fie temporal, ce s-au petrecut în existența psihofizică a omului, în natura ambiantă și în universul vizibil ori nevăzut, în legătură cu destinul condiției cosmice și umane, dar cărora omul le atribuie obârșii supranaturale datând din vremea creației primordiale și, ca atare, le consideră sacre și revelate strămoșilor arhetipali ai omenirii, de ființe supraumane în clipele de grație ale începuturilor [Kernbach, 1978:5]. Autorul realizează o clasificare substanțială a miturilor în patru mari clase: „mituri memoriale, fenomenologice, cosmografice și transcendentale” [Kernbach, 1978:8]. Convins că miturile interferează, Kernbach consideră miturile a fi complexe, reclasificându-le în șase categorii generale: „cosmogonia, elementele, panteonul, arhetipurile, destinul, spațiul și timpul” [Kernbach, 1978:11].

  1. Mitul ca structură de cunoaștere în poezia eminesciană

Autor al unei poezii mitice, Mihai Eminescu valorifică teme și motive mitice, precum: natura, folclorul, cosmogonia, spațiul dacic, timpul istoric, mitic. Se pare că opera sa conține elementele a două mitologii: una dacică, printre care ilustrează „vârsta de aur” a Daciei antice și alta, medievală, prin care subliniază „vârsta eroică” a Evului Mediu românesc.  În acest sens, istoricul Sorin Antohi punctează cele două perioade, cu caracter repetabil în opera mitică eminesciană: „sfârșitul lumii dacice și Evul Mediu românesc, la rândul său, acesta din urmă are mai multe momente de elecțiune: anul 1400, epoca lui Ștefan cel Mare, cea a lui Matei Basarab și Vasile Lupu” [Antohi, 1999:128].

În viziunea istoricului, Dacia, dacismul fac ca „mitul să prevaleze” [Antohi 1999:129]. De asemenea, Ioana Em. Petrescu asociază Dacia cu o „vârstă de aur a gândirii mitice”. Aceste constante mitice, inspirate din misterul dacilor, al Daciei, ca spațiu sacru, sunt evidente în cinci poeme mitice care alcătuiesc, așa cum consideră Romulus Vulcănescu, un „pentaptic”, „un ciclu mitic cu alte dimensiuni etnice și alt suflu epic, mai amplu și mai patetic, inspirat din viata poporului dac” [Vulcănescu, 1987:610]. Aici intră poemele: Gemenii, Nunta lui Brig Belu, Sarmis, Rugaciunea unui dac și Memento Mori. Aceste poeme înregistrează pe retina cititorului mitologia unei Dacii care trece dincolo de timp și de moarte, o Dacie eternă pentru memoria culturală a poporului român.

I. Negoițescu vede natura ca sursă dătătoare de vrajă și mit, deoarece ea aduce, „tărâmului eminescian proporții de mit și acea vrajă obiectivă de lume sub pecetea sacrului”. Criticul o definește ca pe o „natură, care revine din belșug, își răspândește sonurile și miresmele, și mai ales respiră prin toți porii ei elementaritatea, titanismul, << sfințenia >>” [Negoițescu, 1984: 87]. Se pare că natura este supusă unui travaliu al imaginației creatoare a lui Eminescu, contemplației poetice, ochiului mitic ce îi semnalează sacralitatea. Prin acest aspect, toată opera eminesciană poate fi definită prin eticheta succintă, dar profundă a lui Dan C. Mihăilescu, drept „un poem al devenirii prin privire” [Mihăilescu, 1982: 87]. Natura este supusă unei radiografii estetice ce naște geografii sacre. Peisajul pictat de Eminescu trădează dorința acestuia de a anticipa „ideea spațiului ondulat la Vasile Conta, a spațiului mioritic la Lucian Blaga și a muntelui sfânt din Carpați, ca axis mundi (<<jumătate-n lume, jumătate-n infinit>>) la Nicolae Densușianu, „ideea de spațiu-mandala în literatura română, după Silvia Chițimic” [Vulcănescu, 1987:609].

Din clasificarea lui Victor Kernbach, gândirea mitică eminesciană este evidențiată cel mai mult prin predilecția poetului pentru cosmogonii. Aici este punctul de întâlnire dintre cunoașterea de tip științific, poetul valorificând un vocabular științific și cunoașterea artistică, pentru care face apel la intuiție și la imaginație creatoare, păstrându-și structura de poet romantic. În acest sens, Cătălin Ghiță afirmă: „Spațiul dacic este recuperat din unghi mitic și pliat pe o ideologie budistă, de stingere ontologică în Absolutul inefabil” [Ghiță, 2005:230]. Criticul consideră Rugăciunea unui dac „releul unui elaborat scenariu cosmogonic” [Ghiță, 2005:223] în care un rol covârșitor îl are „eul instaurator” care „reface exactitatea unui act ritualic din ilud tempus” [Ghiță, 2005:219].

Prin mitul cosmogonic, Eminescu înglobează în opera sa tot ceea ce Victor Kernbach consideră a fi mituri fenomenologice: „facerea lumii din haosul primordial” (Scrisoarea I); „antropogonia” (crearea omului, ca pereche arhetipală – Strigoii); „eschatologia”, ce vizează presentimentul morții – Scrisoarea I, Odă (în metru antic); „cadrul astral”, prezența „luminatorilor”; elementele (apa, focul, pământul, aerul-Memento Mori). Dintre miturile cosmografice, „panteonul”, „teogonia” sunt valorificate în Luceafărul sau zeii dacici, demiurgul, ce are ca echivalent, în viziunea lui Cătălin Ghiță, „sufletul universal”, deoarece este o instanță plotiniană” [Ghiță, 2005:220].

Dintre miturile transcedentale, în poezia eminesciană apare: „destinul”, care este implacabil și care subjugă atât pe om, cât și pe zei; „universal dual”: lumină-întuneric, mișcare-repaus, viață-moarte; condiția umană și încercarea nefastă a omului de a o depăși, prin zbor ca în Luceafărul; „aria timpului”, acel „illo tempore” care subliniază nimicnicia omului în fața geniului, a demiurgului, a morții.

Mitologia medievală, care pune pecetea unei vârste eroice, este evidențiată prin poezii ca Scrisoarea III și proiectul pierdut Horiadele, ce elogia destinul lui Horia. De asemenea, dragostea lui Eminescu pentru folclor atinge proporții mitice prin intermediul următoarelor creații: Făt-Frumos din lacrimă, Călin Nebunul, Făt-Frumos din tei, Fiul lui Dumnezeu, Borta vântului, Călin, file din poveste, Luceafărul, Strigoii.

Nu numai natura reprezintă în poezia lui Eminescu o sursă mitologică, ca orice căutător romantic de absolut, poetul potențează în scriitura sa mitul erotic. Iubirea apare atât ca factor cosmic, ca o cheie de întelegere a universului, cât și ca un „mit al sufletului” [Todoran, 1972: 539]. I. Negoițescu cataloghează „vizionarismul ce stă la baza scrierilor mitice eminesciene, drept „htonic și ne-creștin” [Negoițescu, 1984: 131]. De asemenea, Cătălin Ghiță opinează „cosmogonia și eschatologia eminesciene urmează un <<mit al eternei reîntoarceri>>, un model metafizic al unei circularități perfecte” [Ghiță, 2005:234]. Această circularitate se poate extinde la toate miturile eminesciene, acestea având o valoare inestimabilă atât analizate fragmentar, cât și în totalitatea lor.

  • Concluzii

Știința mitului este un meșteșug artistic valorificat de Mihai Eminescu și prin prisma limbajului poetic. Sunt evidente în opera sa poetică acele „stileme” proprii pe care Romulus Vulcănescu le identifica a fi mitopoetice. Acestea sunt alegoria, metafora și simbolul.

Alegoria este utilizată în portretizarea lui Orfeu, despre care Edgar Papu crede că în poezia eminesciană, „apare ca un demiurg de tip pitagoreic, ce înstrunează cu sunetele harfei sale armonia sferelor” [Papu, 1971:54]. Metaforele alcătuiesc instrumentarul cu care poetul descrie Dacia, ca locus primordial sau în alcătuirea imaginii universului ca o pluralitate de lumi, prin această viziune, Eminescu înscriindu-se, așa cum semnala și Ioana Em. Petrescu, pe axa unui pattern cosmologic kantian. Tot prin metafore, Eminescu redă raportul dintre om și Dumnezeu sau ilustrează mitul erotic. Simbolul apare ca un modus operandi eminescian, deoarece opera sa mitică este presărată cu elemente simbol, cu acele miteme, așa cum le numea Gilbert Durand.

Aceste figuri de stil mitopoetice alcătuiesc un corpus de documente care atestă imaginea unui Eminescu-făuritor al unei mitologii proprii care se află în corespondență cu mitologiile vedantine, indiene, chineze. Prin acestea, poetul își dorește recuperarea unui timp sacru, reconstruirea universului în așa fel încât să fie salvat de un prezent nedemn. De aceea, poetul cade pradă vizionarismului său exacerbat, prin care își construiește propriile rațiuni, dar și propriile sentimente.

 

Bibliografie

  1. Opere

Eminescu, Mihai. Poezii. 3 vol. Ediție îngrijită de D. Murărașcu, Ed. Minerva, București, 1982

  1. Referințe critice

Anghelescu, Mircea. Ionescu, Cristina. Lăzărescu, Gheorghe. Dicționar de termeni literari, Ed. Garamond, București.

Antohi, Sorin. Civitas Imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, Ed. a II-a, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Eliade, Mircea. Aspecte ale mitului, Ed. Univers, București, 1978.

Kernbach, Victor. Miturile esențiale, Ed. ștințifică și enciclopedică, București, 1978.

Ghiță, Cătălin. Lumile lui Argus: o morfotipologie a poeziei vizionare, Ed. Paralela 45, 2005.

Mihăilescu, Dan C. Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, București, 1982.

Negoițescu, I. Poezia lui Eminescu, ed. a IV-a revăzută, Ed. Eminescu, București, 1984.

Papu, Edgar. Poezia lui Eminescu. Elemente structurale, Ed. Minerva, București, 1971.

Petrescu, Ioana Em. Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetică, Ed. Paralela 45, Pitești, 2002.

Popper, Karl R. În căutarea unei lumi mai bune. Conferințe si eseuri din trei decenii. Traducere din germană de Anca Rădulescu, Ed. Humanitas, București, 1998.

Todoran, Eugen. Eminescu, Ed. Minerva, București, 1972.

Vulcănescu, Romulus. Mitologie română, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987.

O complementaritate genială: Eminescu și Cultura

Profesor dr. Evelina Țipluică, Liceul Tehnologic Roșia Jiu/Universitatea „Constantin Brâncuși” (cadru didactic asociat)

Introducere 

Acest text are ca punct de pornire o preocupare de-a mea mai veche, legată de alte ipostaze eminesciene, de-a lungul căreia, din lectură în lectură, am dat de-un volum, ,,Mihai Eminescu – Scrieri politice”. Practic, lucrarea de față reprezintă o sinteză a articolelor în care este exprimat interesul eminescian față de realitatea contemporană vremii sale, cu tot ce poate cuprinde vastul termen, alta decât cea cu care acesta ne-a obișnuit, și anume, cea literară. Aici ne vom limita însă asupra unei singure directii: învățământul în percepția eminesciană.

Profunzimea creatoare deschisă și către alte zone este subliniată, de asemenea, de Constantin Noica, în „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”: „Este în el o dublă natură de gânditor, cu o față care-l trimitea nestăpânit la problemele ultime, unde nu încape loc decât pentru elegia marii poezii, și o față întoarsă spre lumea reală care-i trezea interesul pentru concret, pentru limbă și limbi, pentru dramaticele realități.” (Noica 1975: 164).

Iată, generic, câteva dintre direcțiile idealului educațional eminescian: 

  1. a) Educația este temelia dezvoltării naționale.
  2. b) Școala trebuie să ofere cultură, nu doar informații.
  3. c) Profesorul este principalul agent formativ.
  4. d) Educația trebuie să fie riguroasă și meritocratică.
  5. e) Identitatea culturală și limba sunt elemente centrale ale formării individului.
  6. f) Moralitatea și responsabilitatea civică sunt obiective educaționale fundamentale.

 

  1. Funcția cultură a școlii în viziunea lui Eminescu 

 

Între sens și nonsens. Sau între ieri și azi. Între poezie și ceea ce dictează ea în subtext: identitate națională, școală, dascăl și iubire – ansamblu care compune cultura. Iubirea ca formă a culturii. (Și) Actualitatea pedagogică a lui Eminescu.

Mihai Eminescu proiectează una dintre figurile centrale ale culturii românești, iar influența sa depășește barierele domeniului literar. În imaginarul colectiv ne-am obișnuit să-l reperăm ca poetul național, creatorul unui limbaj poetic modern și simbolul spiritualității românești. Pe lângă toate acestea, să nu pară o îndrăzneală să accesăm și o altă parte esențială a moștenirii sale intelectuale, care se regăsește în vasta operă publicistică, acolo unde analizează sistemul politic, structurile sociale, economia și, nu în ultimul rând, educația și școala – implicit.

În „Timpul”, în fragmentele teoretice și în corespondență, întâlnim un set coerent de principii pedagogice. Deși Eminescu nu a fost pedagog în sensul formal al termenului, reflecțiile sale conturează o viziune profundă asupra formării omului, asupra rolului școlii și asupra responsabilității culturale a dascălului. Aceste idei sunt relevante mai ales astăzi, într-o epocă marcată de globalizare, tehnologie digitală și transformări rapide, tocmai pentru că ating probleme de fond ale educației: meritocrația, calitatea actului didactic, calitatea dascălului, calitatea informației, identitatea, echitatea și, astfel, cultura. Actualitatea pedagogică a lui Eminescu nu derivă din aplicarea directă a unor concepte didactice, ci din capacitatea sa de a identifica principii atemporale care susțin funcționarea oricărui sistem educațional sănătos.

I.1. Critica de ieri, realitatea de azi

Cu o privire analitică și în detaliu, Eminescu transpune in cuvinte tendința societății românești de a adopta modele occidentale de educație fără a ține seama de contextul intern. De același lucru ne plângem și azi. La ani-lumină. La vremea respectivă, în educație, acest lucru însemna manuale sofisticate fără infrastructură, programe „moderne”, fără profesori pregătiți și instituții create după tipare occidentale, dar lipsite de resursele necesare.

,,Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină și-l sădești in mod meșteșugit într-o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru și răsădit în mod meșteșugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franțuzească? Iată întrebări la care nu indrăznim a răspunde. Dumnezeul părintilor noștri să aibă îndurare de noi.” (Opere X, 442)

Iată cum acest mecanism este încă vizibil. Asistăm incremeniți și fără aprobare unor reforme accelerate, unor schimbări frecvente de curriculum, unei introduceri a digitalizării fără formare adecvată pentru profesori, unor încercări de aliniere la standarde internaționale fără adaptare la realitățile locale. Așadar, critica eminesciană de atunci devine un avertisment metodologic (și) azi: nicio reformă educațională nu poate reuși dacă nu pornește de la nevoile reale ale sistemului.

I.2. Fundamentul educației: competențe, valori, cultură generală

Fundamentul”, în viziunea lui Eminescu, reprezintă temeiul: nivelul de pregătire al dascălului, cultura generală, stabilitatea programelor, a manualelor, a structurii examenelor naționale, disponibilitatea resurselor, disciplina și seriozitatea. În pedagogia contemporană, „fundamentul” ar putea fi echivalat cu competențele reale, cu gândirea critică, cu literația culturală și digitală, cu formarea caracterului.

,,Dacă învățământul primar e atât de deplorabil cel secundar nu lasă mai putin de dorit. Programele s-au modificat și se modifică cu repeziciunea figurelor din caleidoscop și nici un profesor nu mai e sigur de cursul ce va fi chemat să predea, de astăzi până mâine. Localele se află intr-o stare de dărăpănare neiertată. Nici o îmbunătățire în colecțiuni, in muzee, in materialul școlar în genere.” (Opere XIII, 394) Astfel, Eminescu prefigurează esența unui sistem de învățământ serios: educație centrată pe competențe reale, nu pe acumulări formale.

 

I.3. Dascălul – model de autoritate morală și intelectual complet 

Nici dascălul n-a rămas neatins de Eminescu în articolele sale. Nu avea cum, fiind factor intrinsec al educației. În articolul „Învățământul public”, el insistă asupra rolului profesorului în formarea gustului estetic și a gândirii critice. Acesta denunță adesea „dăscălimea improvizată”, profesorii formați superficial sau numiți prin influențe politice. Pentru el, profesorul trebuie să fie un reper de moralitate și integritate. Această exigență reflectă o concepție modernă asupra profesiei didactice: un cadru didactic nu este doar un furnizor de informații, ci un model social. Eminescu avea o viziune enciclopedică asupra educației. Profesorul trebuia să aibă o cultură solidă, să fie bine ancorat în tradiție, dar și deschis la universalitate.

,,Profesorii trebuie să se specializeze de acum înainte. Din simpli absolvenți ai facultăților, din simpli licențiați, ei trebuie să devie cu timpul învățați adevărați în ramurile lor și să facă de prisos emigrarea tinerimii noastre în străinătate. La noi, unde cultura a fost de secole înțelenită, nimeni nu are scuza că antecesori iluștri nu i-ar mai fi lăsat nimic de lucrat; din contră, tuturor li se prezintă posibilitatea de-a câștiga prin muncă o reputație respectată.” (Opere XIII, 261)

Pedagogia actuală recunoaște aceasta idee în conceptul de „profesor reflexiv”, capabil să învețe continuu, să se adapteze noilor provocări educaționale, ba mai mult de atât, să îmbrățișeze chiar și ceea ce nu intelege a fi util. 

I.4. Traseul cultural al educației: limba, literatura și identitatea

Pentru Eminescu, cultura națională reprezintă nucleul educației, totodată, fundamentul unui popor este dat, de asemenea, de nivelul de cultură al individului. Evident, cultura nu-și poate face loc printr-o altă cale mai sigură decât studiul aprofundat al limbii române, al istoriei neamului românesc, al literaturii și al tradițiilor – considerându-le elemente esențiale în formarea identității tinerilor. Eminescu nu promovează însă un naționalism îngust, rigid, ci invită la o cultură națională deschisă universalului, prin raportare complexă la modele străine.

Azi accesăm o lume caracterizată de migrație, multiculturalism și identități fluide, iar educația identitară și culturală devine o provocare reală. Particularizând, observăm constant în dinamica lexicului integrarea unor noi termeni în urma evenimentelor socio-culturale. Ar putea fi chiar denumită generic ,,limbajul tinerilor”. Putem să-i spunem o împănare a limbajului cu anglicisme. Și asta-mi pare mie tot o formă de diminuare a statutului cultural românesc. Să considerăm asta remotivare? În sfârșit, promovarea patrimoniului cultural, echilibrată cu deschiderea spre valori universale, reprezintă o cerință esențială a pedagogiei actuale, în deplină consonanță cu gândirea eminesciană.

Concluzii

            Privită ca o zonă care poate prejudicia imaginea eminesciană și, probabil, din acest motiv este prea puțin străbătută de literați, publicistica lui Eminescu rămâne un spațiu fertil și cu o forță creatoare desăvârșită. Scrierile eminesciene care ating cotidianul supun discursul jurnalistic al vremii la primenire, exact la fel cum poezia sa provoacă lirismul românesc la noi mijloace de expresie. Astfel, actualitatea lui Eminescu derivă, așa cum am menționat și pe parcursul acestui articol, din problematicile abordate, care vin astăzi să răspundă unor întrebări, să nască curiozități noi sau chiar să creeze în individ noi valori care îi deschid calea spre Cultură.

BIBLIOGRAFIE

  1. Eminescu 1989: Mihai Eminescu, Opere X, București;
  2. Eminescu 1985: Mihai Eminescu, Opere XIII, București;
  3. Noica Constantin 1975, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, București;

ANEXE

  1. Mihai Eminecu – ,,Scrieri politice”

DE LA LECTURĂ LA TRĂIRE: POEZIA CA FORMĂ DE ÎNCURAJARE ȘI AUTOCUNOAȘTERE

Profesor Diaconița Cristina Liliana, Liceul Tehnologic „General Ioan Culcer” Târgu Jiu

 

Articol revizuit și actualizat pe baza unei versiuni publicate anterior, în 2021, în cadrul proiectului „Citește cu mine – Lecturiada Elevilor, ANPRO”

Termeni-cheie: poem, încurajare, vis, iubire, adolescență, experiență, autocunoaștere, reflecție

Introducere

Lectura poeziei poate fi mai mult decât un exercițiu de receptare textuală; ea reprezintă o călătorie prin care elevul se descoperă pe sine și își înțelege emoțiile. Activitatea didactică prezentată în acest articol, desfășurată cu elevii claselor a IX-a și a XI-a, a avut drept scop explorarea poeziei ca instrument de autocunoaștere și trăire. Aceasta nu doar că încurajează lectura, ci stimulează reflecția asupra propriei identități, valorifică sensibilitatea adolescentină și dezvoltă competențe intelectuale și emoționale esențiale.

Pornind de la întrebarea autoarei Simona Popescu: „Mai citesc elevii poezie?”, am conturat un demers pedagogic care să conecteze elevii cu emoția, trăirea și interpretarea personală a textului liric, oferind astfel un cadru în care lectura devine experiență și reflecție. Prin implicarea activă, discuții și exerciții creative, elevii au fost conduși să identifice și să exprime emoții, să se descopere pe sine și să înțeleagă cum poezia poate fi un instrument de încurajare și dezvoltare personală.

Scopul central al activității  „De la lectură la trăire…” a fost de a demonstra că poezia nu este doar un obiect de studiu, ci o cale de autocunoaștere, reflecție și trăire emoțională. Elevii au fost provocați să relaționeze cu textul liric din perspectiva propriei experiențe, să dezvolte empatia și capacitatea de a argumenta propriile opinii, precum și să utilizeze competențele digitale și colaborative pentru a construi sens și a-și exprima creativ răspunsurile.

Acest demers urmărește:

  • familiarizarea cu un mod alternativ de abordare a construcției lirice, mai puțin formal și mai apropiat de experiența personală;
  • cultivarea unui raport afectiv cu poezia, ca formă de comunicare și încurajare;
  • dezvoltarea abilităților de interpretare critică și creativă a textului literar;
  • integrarea competențelor digitale în activitățile de lectură și reflecție;
  • stimularea expresiei personale și a încrederii în sine prin intermediul creației literare.

Contextul și instrumentele de lucru

Pentru a sprijini acest demers, am valorificat poezia Simonei Popescu și proiectul național „Citește cu mine”, derulat în cadrul LECTURIADEI  ELEVILOR  2021 sub egida ANPRO. Elevii au folosit hărți mentale pentru a organiza idei și emoții, precum și resurse digitale, inclusiv secvențe video din filmul Dead Poets Society (1989, regizat de Peter Weir, cu Robin Williams), platforme de social media și aplicații pentru realizarea afișelor dedicate proiectului.

Importanța activităților digitale a fost dublă: pe de o parte, au stimulat interesul elevilor prin mijloace familiare, iar pe de altă parte, au facilitat conectarea la text și la emoțiile exprimate de autoare. Astfel, am urmărit un echilibru între competențele native digitale ale elevilor și actul didactic, crescând implicarea și relevanța experienței de învățare.

Participarea elevilor și motivația demersului

În activitate au fost implicate clasele menționate. Am urmărit perspective diferite asupra aceluiași text poetic, adaptate vârstei și experienței elevilor. Elevii mai mici se familiarizau cu dinamica liceului și cu exprimarea critică, în timp ce elevii mai mari aveau deja experiență în analiză și redactare creativă.

Am început prin prezentarea imaginii autoarei și a experiențelor sale adolescenține, pornind de la interviuri și scrisori adresate elevilor. Această etapă a fost esențială pentru conectarea emoțională: elevii au putut înțelege contextul în care poezia s-a născut și modul în care sentimentele și experiențele personale pot fi transpuse în cuvinte. Primul text analizat a fost poemul „Am nevoie de încurajare”, care a stimulat discuții despre emoții, nevoi personale și relații interpersonale.

Numărul de ore: două ore la clasă, precum și etapa de pregătire a materialelor, asincron, pe classroom

Clasa : a IX-a, a XI-a.

Competențe generale

  • (cls.a IX-a ): 2. Folosirea modalităților de analiză tematică, structural și stilistică în receptarea diferitelor texte literare și nonliterare; 3. Argumentarea în scris și oral a unor opinii în diverse situații de comunicare.
  • (cls.a XI-a) :2.Comprehensiunea și interpretarea textelor ;4. Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare.

Competențe specifice

  • (cls.a IX-a):2.2.Identificarea temei textelor propuse pentru studiu;2.6.Aplicarea conceptelor de specialitate în analiza și discutarea textelor literare studiate; 3.3.Argumentarea unui punct de vedere privind textele studiate.
  • (cls.a XI-a) :2.1. Utilizarea strategiilor de lectură în vederea înțelegerii adecvate a textelor studiate ; 2.3. Interpretarea textelor studiate prin prisma propriilor valori și a propriei experiențe de lectură; 4.1.Utilizarea tehnicilor și strategiilor argumentative în situații de comunicare diverse (scrise sau orale).

 Valori și atitudini :

  • Cultivarea interesului pentru lectură și a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii ;
  • Cultivarea unei atitudini pozitive față de comunicare și a încrederii în propriile abilități de comunicare ;
  • Abordarea flexibilă și tolerantă a opiniilor și a argumentelor celorlalți.

Strategiile didactice au fost creionate astfel încât să pună în practică ideea de lucru în echipă, punând accent pe sarcini mici de invățare, în etape, care să integreze noile informații în rețelele proprii de gândire. Condițiile prealabile au pornit de la faptul că elevii cunosc particularitățile genului liric din achizițiile anterioare și vor fi capabili să selecteze, să categorizeze, să le și să se exprime.

Obiectivele didactice au fost formulate astfel încât elevii să fie capabili :

  1. să selecteze informația;
  2. să argumenteze propria viziune asupra textului liric ;
  3. să stabilească legături între textul studiat și alte lecturi, fie pe teme similare, fie pe teme contrastante;
  4. să identifice și să interpreteze emoțiile și mesajele transmise de autoare;
  5. să integreze valorile și conceptele literare în propria experiență și sistem de valori personale.

Aptitudini exersate :

  • interpretarea unor secvențe de film în dialog cu interviul și textul liric.
  • redactarea unui cvintet, realizarea unei hărți mentale complete și complexe.

Feedback/evaluare s-a realizat prin câte un feedback individual și pe grupe  în funcție de realizarea sarcinilor de lucru din cadrul etapelor lecției.

Etapele activității didactice

Am structurat activitatea după scenariul didactic: EVOCARE, REALIZAREA SENSULUI, REFLECȚIE, EXTINDERE.

  1. Evocare

În această etapă, elevii au fost invitați să vizioneze secvențe din filmul Dead Poets Society și să citească o scrisoare-mărturisire a Simonei Popescu, postată pe grupul LECTURIADA  ELEVILOR. Discuțiile au vizat emoțiile generate de text, relația dintre poezie și experiențele personale, precum și importanța expresiei autentice.

Scopul acestei etape a fost să conecteze elevii cu emoția poeziei și cu propria lor sensibilitate, pregătind terenul pentru analiza textului și pentru exprimarea creativă ulterioară.

  1. Realizarea sensului

Elevii au fost provocați prin nouă provocări care stimulează gândirea critică și creativă:

  1. Care a fost prima impresie după lectura poemului?
  2. Alege o sintagmă sau un cuvânt care te-a emoționat. De ce?
  3. Despre cine sau ce vorbește poeta în text?
  4. Completează textul cu două versuri proprii care te reprezintă.
  5. Ce înseamnă „nevoia de încurajare” pentru autoare și pentru tine?
  6. Cum percepi experiența adolescenței autoarei?
  7. Ce întrebări ai adresa Simonei Popescu?
  8. Asociază ideea poemului cu o carte citită.
  9. Creează o poezie despre cine ești acum, inspirat/ă de stilul autoarei.

Prin aceste exerciții, elevii au reușit să reflecteze asupra propriei identități, să se exprime emoțional și să conecteze lectura cu experiențe personale, dar și cu alte texte literare studiate.

  1. Reflecție

Etapa reflecției a fost concepută pentru a consolida înțelegerea poemului și a emoțiilor transmise. Elevii au realizat hărți mentale, grupate pe teme, cuvinte cheie și interpretări personale. De asemenea, au identificat modalități prin care poezie poate funcționa ca formă de încurajare, evidențiind importanța empatiei și a încrederii în sine.

  1. Extindere

În această etapă, activitatea s-a concretizat printr-un ultim exercițiu care a pornit de la un joc propus de autoarea Simona Popescu într-o scrisoare adresată elevilor în anul 2017 intitulat ,,Înainte am…Acum am”. Jocul a constat în așezarea elevilor pe două rânduri, completând fiecare câte o rubrică diferită: rândul unu ,,Înainte am…’’, iar rândul al doilea, rubrica ,,Acum am…’’ Poezia care a rezultat a determinat elevii să conștientizeze că, deși părem diferiți, avem nevoie de încredere, căutăm iubire și, putem fi și poeți. O selecție a textelor rezultate:

,,Înainte am fost timid și lipsit de speranțe,

Acum am ajuns să trăiesc momente emoționante.

Înainte am fost prea copilăroasă,

Acum am ajuns să fiu prea puternică.

Înainte am fost speriat de lume și credeam că nu mă voi putea integra între colegi,

Acum am încredere în mine.

Înainte am dat test la engleză,

Acum am gândire diferită.

Înainte am citit poezia altfel, în sinea mea,

Acum am trecut peste supărări…’’ (P. R. , cls. a IX-a B)

În plus, elevii au fost impulsionați să alcătuiască un cvintet pornind de la ideea: ,,nevoia de încurajare”- ,,nevoia de iubire”.

Concluziile asupra activității, asupra a  ceea ce am construit împreună au fost evidente pentru toți. Pentru a formula un feedback asupra materialelor lucrate, elevii au răspuns la un scurt chestionar, o autoevaluare construită să-i ajute să conștientizeze dacă demersul și ceea ce s-a lucrat au permis atingerea obiectivelor stabilite la începutul lecției:

  1. V-a plăcut activitatea de astăzi ?/ Ce nu v-a plăcut ?
  2. Exprimați într-un singur cuvânt emoția pe care ați trăit-o în timpul activității.
  3. Ce notă v-ați da pentru implicare în activitate ?
  4. V-a plăcut munca în echipă ? Da sau Nu ? Motivați.
  5. Ați dori să mai lucrăm pe texte lirice folosind aceeași abordare și strategii similare?
  6. Ce sugestii aveți pentru profesor legat de activitatea recentă ?

Participarea constantă la activitățile LECTURIADEI, schimbul de experiență, ideile împrumutate, altele noi descoperite, ne-au determinat să înțelegem că este eficient ca învățarea să fie cât mai diversă, folosind metode care să deschidă mereu alte perspective asupra unui text. Întotdeauna a experimenta reprezintă o modalitate de a înțelege, de a adapta, de a duce mai departe conținuturi, care să dezvolte competențele esențiale bazate pe a învăța să faci, a învăța să înveți, a învăța să fii.

  • Observații și concluzii metodice

Parcursul activității a demonstrat că elevii răspund pozitiv la activități care combină trăirea emoțională cu analiza textuală. Strategiile aplicate au stimulat creativitatea, implicarea și reflecția asupra propriei experiențe, oferind un cadru în care poezia devine nu doar obiect de studiu, ci și un mijloc de autocunoaștere și dezvoltare personală.

Feedback-ul elevilor a fost pozitiv, subliniind importanța încurajării reciproce, a expresiei autentice și a posibilității de a se identifica cu mesajele poetice.

  • Reflecție asupra evoluției elevilor (2021 – prezent)

Analizând implicarea elevilor din 2021 până în prezent, am observat:

  • Creșterea empatiei și a încrederii în sine, elevii fiind mai dispuși să-și exprime emoțiile și opiniile, inclusiv prin poezie;
  • Îmbunătățirea competențelor digitale, elevii integrând cu ușurință aplicațiile digitale în proiecte creative și în organizarea ideilor;
  • Interes crescut pentru lectură, astfel încât poezia, mai ales cea contemporană, este percepută ca relevantă și captivantă;
  • Deschidere către colaborare și dialog, antrenând discuții pe teme emoționale, creative, care sunt mai profunde, iar elevii apreciază schimbul de idei;
  • Abilitatea de reflecție critică, întrucât răspunsurile lor demonstrează o analiză mai atentă a textului, conectată la propria experiență.

Această evoluție confirmă eficiența strategiilor interactive și creative în învățarea literaturii, dar și rolul poeziei ca instrument de autocunoaștere și dezvoltare personală.

Bibliografie

  1. Sâmihăian, Florentina (2016), O didactică a limbii și literaturii române. Provocări actuale pentru profesor și elev, Editura ART, București;
  2. Onojescu, M., Maier, N.-D., (2020), ANPRO 20, Experiențe online de multiliterație, Editura ART, București;
  3. Interviu Simona Popescu cu Andreea Archip, publicat pe scoala9.ro;
  4. Secvențe film Dead Poets Society (1989), regia Peter Weir, actor Robin Williams;
  5. Grupul Facebook Lecturiada Elevilor 2021.

 

Page Reader Press Enter to Read Page Content Out Loud Press Enter to Pause or Restart Reading Page Content Out Loud Press Enter to Stop Reading Page Content Out Loud Screen Reader Support