REPERE EPISTEMOLOGICE ALE FORMĂRII COMPETENȚEI LITERARE A ELEVILOR ÎN CONTEXT INTERDISCIPLINAR, TRANSDISCIPLINAR ȘI PLURIDISCIPLINAR

de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Text, context, intertext

Profesor  dr. GIURCA OTILIA IONELA, Liceul Teoretic Novaci

• Definirea noțiunilor de competență și competență literară

În sens larg, termenul ,,competență’’ a cunoscut, pe parcursul timpului,numeroase abordări, referindu-se, mai ales, la capacitatea cuiva de a îndeplini o sarcină sau de  a face față  unei îndatoriri în mod corespunzător într-un domeniu de activitate pentru care are  pregătirea necesară, de a aplica anumite cunoștințe teoretice în practică. Dicționarul Explicativ al Limbii Române explică astfel termenul de ,,competență’’ : ,,Capacitate a cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuție; capacitate a unei autorități, a unui funcționar etc. de a exercita anumite atribuții. Expr. ,,A fi de competența cuiva’’=a intra în atibuțiile cuiva. ,,A-și declina competența’’ = a se declara lipsit de autoritate (legală) sau fără pregătirea necesară pentru a judeca o chestiune sau pentru a se pronunța într-o problemă. Din fr. Competence’’. Termenul ,,competență’’ se folosește în domenii profesionale diferite, precum cel juridic, social sau  educațional. Astfel, se folosește frecvent sintagma ,,competență socială’’, înțeleasă ca abilitatea cuiva de a ști să interacționeze cu ceilalți, de putea lucra într-o echipă.

Ca în orice alt domeniu de activitate, și în domeniul literaturii  competența se creează în timp, prin exercițiu îndelungat și prin exersarea unei gândiri critice. În domeniul literaturii, competența nu se referă doar la cunoașterea unor texte sau autori, presupune și capacitatea de a analiza un text literar, de a-i înțelege sensurile profunde, de a stabili conexiuni cu alte opere, cu alți autori. ,,Competența literară nu se reduce la o problematică a achiziției. Trăsătura ei definitorie o constituie creativitatea deoarece în orice lectură literară nu e vorba doar de utilizarea (adecvată situației) a diverselor convenții, care informează genul, stilul, gruparea, autorul, ci și de capacitatea de a inventa sensuri complementare, de a stabili legături și a produce interferențe. Căci orice operă se înscrie într-o zonă  a posibilului literar pe care n-o epuizează, practic, niciun sistem de convenții.’’ Paul Cornea critică faptul că există profesori care încearcă să creeze un automatism al abordării textului literar, dictând elevilor interpretări canonice pe care le consideră ideale, recomandând elevilor să le învețe mecanic.

Profesorul Vasile Fluieraș , în lucrarea ,,Competența ca entelehie’’, afirmă faptul că acest termen poate fi confundat cu alte ,,variabile ale procesului de învățământ: priceperi, deprinderi, capacități, aptitudini’’. Mai mult decât atât, autorul citat consideră că ,, prezența explicită a ideii de competență în educație, ca principiu de proiectare a curriculum-ului, nu poate fi considerată o certitudine, cu atât mai mult cu cât impactul acesteia asupra sistemelor educaționale se află în stadiul de ipoteză, fără a se întreprinde ceva’’. Primul cercetător care va integra termenul de competență în sistemul lui de termeni, ca fiind sinonim cu  ,,performanță’’, va fi Noam Chomsky.

Sunt de acord  cu profesorul Vasile Fluieraș care afirmă : ,,Azi, semnificația și definirea conceptului de competență care ar trebui să fie în același timp premisa și nucleul unei teorii a competenței, implică dificultăți ce se nasc din varietatea de abordare, din polisemantismul acestui concept, dar și din mode și modele ale vremurilor actuale, nu întotdeauna inocente. În cadrele aceleiași paradigme termenul fiind folosit într-o mulțime de accepțiuni, atât la nivelul reflexivității specifice diverselor domenii și discipline, adică a acelor abordări care au statut de analize structurate într-un context determinat, cât și la nivelul conștiinței comune. La acest fapt se adaugă și subiectivitatea fiecărui autor care a zăbovit asupra acestui concept și a produs o definiție pe care considerăm că este necesar a fi respectată.’’

            În lucrarea ,,Metodica predării literaturii române’’,  profesorul Constantin Șchiopu consideră creativitatea umană o condiție a progresului economic și social, alături de inteligență. ,,Problema cunoașterii și dezvoltării aptitudinilor creative nu este nouă, dar ea se pune astăzi mai pregnant, dat fiind faptul că societatea contemporană solicită mai mult ca oricând creativitatea umană, progresul economic și social fiind în foarte mare măsură dependent de inteligența și inventivitatea membrilor ei, de cantitatea de imaginație, de ingeniozitate și originalitate, investite în activitățile desfășurate în diferite domenii’’. Creativitatea elevilor poate fi stimulată, având în vedere domenii de predare precum literatura. Potrivit dlui prof. Constantin Șchiopu,  ,,profesorul trebuie să țină cont de anumite principii de organizare a activității creative a elevilor: cel al stimulării gândirii creative, operațional, estetic și al actualizării experienței estetice’’.

Alături de creativitate, abordări moderne precum crearea unui context inter-, trans- sau pluridisciplinar pot contribui la o mai bună înțelegere și însușire a informației, respectiv la o mai bună pregătire pentru viitor. „La orele de literatură, noțiunile interdisciplinaritate, pluridisciplinaritate și transdisciplinaritate sunt intrinseci demersurilor de interpretare a unor texte  artistice. Înțelegerea corectă a esenței fiecărui concept dintre cele menționate este de o mare importanță nu numai pentru realizarea analizelor și a comentariilor cerute de curriculumul școlar, ci chiar prin procesul lecturii în sine’’.

Competența literară poate fi înțeleasă ca un ansamblu de cunoștințe, abilități, aptitudini care le permite elevilor să  înțeleagă și să interpreteze diferite tipuri de texte literare, să realizeze conexiuni între texte și experiența personală sau culturală, să aplice metode de analiză critică și creativă, să comunice ideile proprii într-un mod coerent și argumentat. Literatura a jucat și joacă un rol semnificativ în dezvoltarea gândirii critice, a empatiei culturale, fiind domeniul care poate să reflecte, ca o adevărată oglindă, imaginea celui care citește.

           Acest  concept foarte interesant, propus mai întâi de Chomsky, competență,  este  privită în strânsă relație cu preeminența aspectului sintactic, cu alte cuvinte, ca o abilitate de a înțelege simboluri, semnificații, de a deprinde un mod de lucru și de a ți-l însuși. Paul Cornea vorbește, prin analogie, de ,,competență lectorală’’ ca totalizare a  cunoștințelor necesare citirii și înțelegerii textelor, pe care o privește din două perspective: normativă, a lectorului implicit și fiecare text își creează propriul ,,cititor model’’; ,,alta, descriptivă, a cititorului real în care caz, datorită varietății infinite a textelor și a subiecților, nu e posibilă decât o determinare componențială (nu câte și ce fel de cunoștințe îi sunt necesare cuiva spre a citi, ci care sunt categoriile de cunoaștere pe care le solicită în general lectura)’’. 

Paul Cornea identifică și trei tipuri de competențe: competența comunicativă, competența literară și competența culturală.

Personal, sunt de acord cu profesorul Vasile Fluieraș care consideră că ,,școala pune doar bazele unor competențe viitoare, fără ca pe timpul școlarității să asiste la instalarea lor și fără a considera că elevul deține deja competență la sfârșitul instrucției formale, echivalentă autorității epistemologice, a creației într-un domeniu sau în mai multe’’ și afirmă că acest tip de competență este de fapt o pseudo-competență, care poate fi înțeleasă mai bine dacă este pusă în contextul realităților politice, sociale și psihologice de la noi.

Numeroase lucrări de specialitate au ca temă personalitatea profesorului, a elevului, dar și transformările care survin. Numim ,,competență literară’’ capacitatea elevului de a înțelege, interpreta și valorifica textul literar în contexte diverse, dezvoltându-și gândirea critică, sensibilitatea estetică și expresivitatea. Profesorului i se cere astăzi să construiască la clasă o atmosferă deschisă, echilibrată, bazată pe încredere, să dezvolte competența de gândire a elevului, să reinterpreteze conținuturile științifice din punct de vedere al semnificațiilor umane și sociale, să realizeze o mai bună adaptare la particularitățile clasei de elevi.

• Conceptele de inter-, pluri- și transdisciplinaritate

Interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea și pluridisciplinaritatea sunt trei concepte vehiculate tot mai frecvent în zilele noastre, consecință a faptului că societatea noastră trece prin mai multe transformări, în această perioadă în care principiile și conceptele folosite anterior trebuie  adaptate la nevoile generației tinere de astăzi. Astăzi, numărul tinerilor care citesc scade, iar comportamentele lor cotidiene, în urma lipsei lecturii, rămân neschimbate. Sub presiunea mentalităților de azi, putem spera din nou la regăsirea tradiției, la dorința de a citi, de a scrie? Asistăm, așa cum spunea Adrian Marino, la o adevărată redefinire a literei, cu consecințe pozitive și negative în același timp. Este un fenomen de nestăpânit, pe care școala este chemată să încerce măcar să îl înfrâneze. Sunt inventate sisteme de semne grafice care implică materializarea auditivă și vizuală sub forme mereu altele: noi ideograme, limbaje și  alfabete cu totul noi.

În acest sens, profesorul Vasile Fluieraș afirmă că ,,sistemul educațional poate doar prefigura competențe, poate  pune bazele unor competențe viitoare, dar nu le poate forma în integralitatea lor până la nivel de autoritate epistemică și creativitate întemeiată pe reflecții personale, de unde putem vorbi de competență.’ Domnia-sa propune ,,un curriculum structurat pe constante și variabile curriculare’’, care ar ușura o ,,abordare disciplinară, interdisciplinară pluridisciplinară și ulterior pe cea transdisciplinară.’’

Interdisciplinaritatea este sinonimă cu preluarea de metode, de limbaje specifice unor anumite discipline, pentru  a realiza conexiuni între acestea. Două sau mai multe discipline se completează, oferind o abordare integrată. Un text literar poate fi astfel mai profund înțeles folosindu-se instrumente de lucru caracteristice altor domenii sau științe. Dincolo de disciplinele de studiu, educația este chemată să transfere elevilor metode de instruire în acord cu cerințele lumii contemporane, să îi mențină conectați cu probleme semnificative din viața reală. Societatea contemporană se află într-o continuă schimbare. Odată cu ea, cadrul didactic este chemat să se adapteze acestor schimbări, pentru a veni în sprijinul elevilor săi. Deși  profesorul își păstrează rolul de actant al procesului educativ, i se cere  să își asume și un nou statut, acela de factor activ al procesului de învățare.

Predarea interdisciplinară este acea modalitate de predare care asociază metode, concepte, idei preluate din două sau mai multe materii școlare pentru a-i sprijini pe elevi să înțeleagă mai bine un subiect, un fenomen, o noțiune, să descopere modalitatea prin care diverse domenii de cunoaștere se influențează reciproc în realitate. Prin intermediul predării interdisciplinare barierele dintre discipline diferite sunt anulate. Putem afirma fără să greșim că interdisciplinaritatea poate fi privită ca o cale oferită elevilor pentru a înțelege mai bine realitatea și pentru a se adapta mai ușor la ea. Aceasta implică un transfer de metode de la o disciplină la alta.

            Constantin Cucoș, în lucrarea ,,Filosofia educației’’, capitolul ,,Interdisciplinaritatea-paradigmă epistemologică în facilitarea formării competențelor transversale’’ consideră interdisciplinaritatea o continuare a disciplinarității, fără de care nu ar putea  fi pusă în practică: ,,Ca să practici interdisciplinaritatea, trebuie să fi intrat cât de cât în conținutul intim al unei abordări centrate disciplinar  pentru ca, mai apoi, să pui în concordanță și să integrezi anumite cunoștințe. Interdisciplinaritatea se bazează pe niște acumulări anterioare. Nu poți să integrezi  nimicul sau doar percepții, trăiri ori opinii personale, pentru că trebuie să existe o fază de aprofundare pe linie disciplinară pentru a facilita mai apoi abordări de tip inter-sau transdisciplinar. Simultan cu această abordare focalizată, analitică și evolutivă, spre sfârșitul ciclului gimnazial și, mai ales la nivel liceal se cer a fi plasate obiecte de studiu integrate, structurate tematic, cu deschideri și asamblări interdisciplinare.’’

Aceste concepte ,,sunt subsecvente ideii de cunoaștere.’’ Mai mult decât atât, ,,disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeți ale unuia și aceluiași arc: cel al cunoașterii’’. Aceste  concepte au ca obiect înțelegerea profundă a realității și pot contribui la o mai bună formare a unor abilități necesare în viața de adult.

Transdisciplinaritatea desființează granițele dintre discipline, integrează mai multe discipline asociind creativitatea cu colaborarea. Transdisciplinaritatea implică aplicarea cunoștințelor la probleme reale, la situații de viață autentice. Încă din anii  ’70, termenul de ,,transdisciplinaritate’’ începe să apară în lucrări ale unor cercetători precum  Jean Piaget sau Edgar Moris. La noi, Basarab Nicolescu este cel care a abordat problematica transdisciplinarității în lucrarea intitulată ,, Transdisciplinaritatea-Manifest’’. Autorul definește astfel termenul: ,,Transdisciplinaritatea se referă – așa cum o indică prefixul ,,trans-’’la ceea ce se află în același timp și între discipline, și dincolo de orice disciplină. Finalitatea sa este înțelegerea lumii prezente, unul dintre imperativele ei fiind unitatea cunoașterii. Dar există oare ceva între, în și dincolo de discipline? Din punctul de vedere al gândirii clasice, nu există nimic, cu strictețe nimic. Spațiul în cauză este vid, complet vid, ca vidul fizicii clasice […] în prezența mai multor niveluri de Realitate, spațiul dintre discipline și dincolo de discipline este plin, așa cum vidul cuantic este plin de toate potențialitățile: de la particula cuantică la galaxii, de la quarc la elementele grele ce condiționează apariția vieții în Univers.’’

,,Cultul gestului autonom de a trasa doar litere, grafeme, semne, fără semnificație, total asemantizate pentru a se  ajunge, în final, la scriitura de grad zero într-un cod propriu, motivată doar de exercițiul în sine de a scrie, a libertății, autonomiei și a spontaneității devine astăzi fenomen cotidian.’’

Mulți autori de studii științifice consideră că interdisciplinaritatea constă în punerea în legătură a cel puțin două discipline cu scopul de a conferi o reprezentare originală unei noțiuni, unei situații, unei problematici. Astfel, acest concept ar presupune folosirea, asocierea și coordonarea unor discipline învecinate. Interdisciplinaritatea implică legături între elemente constitutive a cel puțin două discipline, metode, tehnici, conținuturi. Scopul utilizării interdisciplinarității dezvăluie în același timp implicarea proceselor de învățare și combinarea deprinderilor care se nasc de aici, favorizând mobilizarea acestora și aplicarea lor în situații din realitatea imediată. Ea poate fi privită ca un proces în cadrul căruia dezvolți o capacitate nouă de analiză și de sinteză, plecând de la perspectiva mai multor discipline.

Astăzi, există mai multe forme de interdisciplinaritate școlară,  prin prisma punerii în relație a două sau mai multor discipline, proces care se dovedește benefic pentru progresul elevilor la clasă, pentru formarea deprinderilor care le sunt necesare pentru viitor. Interdisciplinaritatea presupune o simbioză a diferitelor arii disciplinare.

Paul Cornea, în lucrarea ,,Introducere în teoria lecturii’’, consideră că ,,Noțiunea de cod e strâns legată de un alt concept, intertextualitate, în măsura în care ideea unui model abstract al regularităților semantice și expresive e indusă de analogiile manifeste sau oblice pe care le percepem între diverse texte’’, în timp ce Julia Kristeva consideră intertextualitatea o ,,încrucișare într-un text a mai multor enunțuri împrumutate altor texte’’ ( Julia Kristeva , ,,La Révolution du language poétique. L’Avant-garde à  la fin du XIX-e siècle, Lautréamont et Mallarmé’’, Paris, 1976, citată de Paul Cornea.)  Roland Barthes, citat de același Paul Cornea, afirmă că ,,intertextualitatea e ceea ce restituie teoriei textului volumul socialității: nu pe calea unei filiații reperabile, a unei imitații voluntare, ci pe cea a unei diseminări.( Roland Barthes ,,Thèorie du texte’’, în ,,Encyclopaedia Universalis,’’ vol. XV, 1968 citat de Paul Cornea.)

În strânsă relație cu interdisciplinaritatea, se află un alt concept, pe care Paul Cornea îl asociază cu competența literară : transtextualitatea, termen introdus de Gerard Genette și care a primit, de-a lungul timpului, mai multe interpretări. Potrivit lui Paul Cornea, o trăsătură a competenței literare este legată de creativitate, înțeleasă ca o referire la faptul că orice text cu care intri în contact vine cu un orizont de așteptare privind autorul, titlul sau tema. Astfel, nicio lectură nu poate fi considerată cu adevărat inocentă. Transtextualitatea  poate fi înțeleasă ca un ansamblu al tuturor relațiilor dintre texte, dacă ne raportăm la faptul că niciun text nu există izolat, ci este întotdeauna conectat la alte texte, scrise anterior. Am putea-o privi ca pe un studiu al unei teme de către reprezentanții mai multor discipline și  care are ambiția de a trece dincolo de acestea. Transtextualitatea  este refuzul de a înțelege realitatea cu problemele ei doar prin raportare la anumite discipline. Plecând de la problemele din realitate, transtextualitatea  tinde să construiască și propriile conținuturi, respectiv propriile metode de lucru. Acest concept oferă o viziune nouă a realității care se naște din confruntarea mai multor discipline, până la a găsi elemente ce stabilesc o legătură între un text și alte texte, inclusiv cele evidente sau ascunse.

Astfel, transtextualitatea  implică un sistem de conținuturi și de metode, în timp ce, în cazul intertextualității, conținuturile și metodele vin odată cu disciplinele de studiu. Totuși, transtextualitatea  am putea crede că lasă anumite concepte să pună probleme și astfel să lărgească același câmp de înțelegere. Din acest punct de vedere, intertextualitatea și transtextualitatea  au multe puncte comune.

Transtextualitatea, consideră  Gerard Genette citat de Paul Cornea,  are cinci subdiviziuni: intertextualitatea propriu-zisă, cea care presupune relația de coprezență dintre două sau mai multe texte, aici intrând citatul, plagiatul și aluzia;  paratextualitatea-relația textului cu titlul, cu prefața sau cu imaginile incluse, metatextualitatea –relația de trimitere de la un text la altul sub forma unui comentariu, hipertextualitatea-când un text se naște din altul prin imitație și arhitextualitatea, aceasta din urmă implicând apartenența unui text la un gen literar.

La această schemă, Paul Cornea adaugă noțiunea de contextualitate, prin care înțelege ,,relațiile textului (de interacțiune, implicare, interferență ) cu câmpul socio-cultural de apartenență (genetică sau funcțională)”.

Așa cum afirmă Emanuela Ilie, transdisciplinaritatea și cercetarea unidisciplinară   sunt două modalități complementare de cercetare. Astfel, dacă cercetarea disciplinară poate fi considerată o manieră unilaterală, rigidă, de a te raporta la realitate, cercetarea transdisciplinară oferă o modalitate mai largă de a privi lucrurile. În același sens, Basarab Nicolescu, afirma: ,,Cercetarea disciplinară se referă la cel mult, unul și același nivel de Realitate. În schimb, transdisciplinaritatea se preocupă de dinamica provocată  de acțiunea simultană a mai multor niveluri de Realitate. Descoperirea acestei dinamici trece în mod necesar prin cunoașterea disciplinară’’. Cercetătorul identifică, de asemenea,  trei piloni ai transdisciplinarității- nivelurile de Realitate, logica terțului inclus și complexitatea- despre care afirmă că ar determina ,,metodologia cercetării transdisciplinare,’’.Transdisciplinaritatea poate fi considerată o treaptă superioară a interdisciplinarității deoarece facilitează formarea la elevi a unor competențe de comunicare care le vor fi utile în societate. Transdisciplinaritatea trece dincolo de barierele unei singure discipline, cunoștințe din orice domeniu sunt invocate, ajungându-se la crearea unor proiecte în care limitele disciplinelor dispar.

Pluridisciplinaritatea, în schimb, este sinonimă cu suprapunerea a două sau mai multor discipline sau științe diferite, procedeu folosit cu  scopul rezolvării unei probleme, înțelegerii unui fenomen. Fiecare specialist conservă specificul conceptelor și metodelor lui. Pluridisciplinaritatea rezidă în faptul că o temă, aparținând unui anumit domeniu, este abordată  prin prisma mai multor discipline, asociind creativitatea cu colaborarea. Domeniile nu se amestecă  între ele, ci aduc propriile metode, perspective, fără a fuziona cu celelalte, fără a se ajunge la o sinteză a acestora. Pluridisciplinaritatea implică aplicarea cunoștințelor la probleme reale, la situații de viață autentice. Scopul pluridisciplinarității este o mai largă perspectivă culturală.

Spre deosebire de interdisciplinaritate, care presupune o interacțiune între discipline, pluridisciplinaritatea presupune ca fiecare disciplină să își păstreze independența, să ofere perspective paralele. Transdisciplinaritatea însă, presupune o simbioză a domeniilor abordate, granițele acestora sunt depășite, creându-se un cadru nou, comun, care lasă în urmă disciplinele inițiale de la care s-a plecat. Transdisciplinaritatea creează metode, concepte, modele noi. Astfel, dacă în cazul pluridisciplinarității mai multe discipline sunt invocate simultan, dar fiecare rămâne independentă, interdisciplinaritatea se referă la faptul că metodele specifice fiecăreia se combină, în timp ce  transdisciplinaritatea depășește granițele disciplinelor, conducând la crearea unor metode noi de predare. În acest sens, al conexiunilor dintre principiile prezentate, interesant ar fi de amintit și conținutul ,,Cartei Transdisciplinarității’’ , document elaborat de participanții la Primul Congres Mondial al Transdisciplinarității, din anul 1994 și  care, la Articolul 3 stipula: ,, Transdisciplinaritatea este complementară demersului disciplinar; din confruntarea dintre discipline, ea face să apară noi rezultate și noi punți între ele; ea ne oferă o nouă viziune asupra Naturii și Realității. Transdisciplinaritatea nu caută să elaboreze o superdisciplină înglodând toate disciplinele, ci să deschidă toate disciplinele la ceea ce au în comun și la ceea ce se află dincolo de granițele lor.’’ Astfel, este de la sine înțeles faptul că adevărata învățare presupune o simbioză între disciplinele de studiu, un dialog care să conducă la un transfer durabil de cunoștințe dinspre mediul școlar spre mediul social și profesional de mai târziu, în care elevii de astăzi vor fi specialiștii și antreprenorii de mâine. Asistăm tot mai frecvent la o tendință îmbucurătoare de asociere de către profesori și elevi între concepte specifice diferitelor discipline, între fapte culturale și fapte de studiu.

,,Literatura apare pe o anumită treaptă a dezvoltării societății și reflectă conștiința umană în conexiunile ei dialectice.Implicit, ea exprimă diversele tendințe manifestate pe plan ideologic, în diversele etape ale dezvoltării sociale. Ca și celelalte forme ale conștiinței sociale (ideile politice, filozofice, morale, religioase, juridice), literatura este supusă unui determinism obiectiv permanent, cu alte cuvinte, unui proces dialectic de interdependență dinamică’’. În acest sens, putem afirma faptul că literatura reflectă realitatea prin intermediul imaginilor concret-senzoriale, relevabile prin intermediul cuvintelor. Pentru că, prin intermediul cuvântului, privit ca o structură care conține întreaga sensibilitate a scriitorului, literatura poate aduce în conștiința noastră o sensibilizare a realității.

BIBLIOGRAFIE:

1. Paul Cornea, ,,Introducere în teoria lecturii’’, Editura Minerva, București, 1988,
2. Constantin Cucoș, ,, Filozofia educației. Statut, dimensiuni, configurări’’, Editura Polirom, Iași, 2022,
3. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a II-a, Editura ,,Univers Enciclopedic’’, București, 1998,
4. Vasile Fluieraș, ,,Competența ca entelehie’’ Editura ,,Casa Cărții de Știință’’, Cluj,-Napoca, 2022,
5. .Emanuela Ilie, ,,Didactica limbii și literaturii române’’, Editura Polirom, Iași 2020 ,
6. Adrian Marino, ,,Hermeneutica ideii de literatură, Cluj-Napoca, Editura Dacia’’,  1987
7. Basarab Nicolescu ,,Transdisciplinaritatea. Manifest’’, traducere de Horia Mihai Vasilescu, Editura Polirom Iași, 1999,
8. Constantin Șchiopu , ,,Metodica predării literaturii române’’, Editura ,,Carminis’’, Pitești, 2009
9. Constantin Șchiopu ,,Interdisciplinaritate, pluridisciplinaritate și transdisciplinaritate în studiul literaturii’’, în ,,Limba română’’, Chișinău, 2011, nr.9-10 ISSN 0235-9111
10. Constantin Parfenie, ,,Literatura în școală’’, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.

MONICA LOVINESCU ÎN ACTUALITATEA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ

de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Text, context, intertext

Profesor Lărgeanu Crina Teodora, Liceul Tehnologic Roșia de Amaradia

Monica Lovinescu (19 nov. 1923 – 20 apr. 2008), jurnalistă și critic literar, fiica lui Eugen Lovinescu și a Ecaterinei Bălăcioiu–Lovinescu, este o emblemă a culturii românești, valoare incontestabilă a literaturii române, fiind considerată cea mai importantă voce feminină a exilului românesc.

După absolvirea Facultății de Litere din București (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la seminarul de Artă Dramatică și colaborează la diverse publicații (Revista Fundațiilor Regale, Kalende, Vremea, Democrația lui Anton Dumitriu). Obține o bursă a statului francez în anul 1947 și pleacă la Paris, unde cere azil politic. Traduce câteva cărți în limba franceză sub pseudonimele Monique Saint-Côme și Claude Pascal.

Din 1951 se dedică activității radiofonice și ,,țării din gând” :realizează, până în 1975, emisiuni literare și muzicale la Radiodifuziunea Franceză, iar din 1962 trece la microfonul Europei Libere. Are emisiuni săptămânale ascultate cu interes în România: cronica de carte de la Actualitatea culturală românească, precum și Teze și antiteze la Paris. În 1977, se face asupra ei o încercare de asasinat politic de către un securist aflat în solda lui Nicolae Ceaușescu. După însănătoșire, continuă, cu o înverșunare mai pregnantă, să dezvăluie și să condamne teroarea comunismului din țară.

Monica Lovinescu a fost căsătorită cu criticul literar Virgil Ierunca, fiind amândoi unele dintre cele mai iubite și respectate figuri ale exilului românesc.

În cartea  ,,Această dragoste care ne leagă”, de Doina Jela, sunt descrise momentele dramatice prin care au trecut Monica Lovinescu și mama sa, Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu, profesoară de Limba franceză, separate de mii de kilometri, în urma plecării acesteia cu o bursă în Franța și, ulterior, a exilului forțat, în perioada persecuției comuniste, în care acestea au ținut legătura doar prin intermediul corespondenței .

Consecințele dureroase ale regimului comunist au fost impregnate în sufletele celor două personalități remarcabile Monica Lovinescu și mama sa, Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu. Momentele cruciale prin care au trecut acestea au fost provocate de o  mentalitate obscură, inumană, draconică a celor instalați la putere, a comuniștilor care nu puteau înțelege oamenii cu minți luminate, desigur, fiindu-le teamă că le sunt dezvăluite atrocitățile, ilegalitățile pe care le săvârșeau prin abuz de putere.
Într-o scrisoare din 27 septembrie 1947, se remarcă exigența, chiar tirania  mamei sale, în care își dorea pentru fiica ei un anume tip de soț, cu o anumită ținută socială, eleganță, prestanță, iar după căsătorie să păstreze numele Lovinescu și să aibă copii care să-i perpetueze memoria. Printre relatările din corespondențe o întâmplare care a avut loc la sfârșitul războiului, se evidențiază următoarea: ,,Ecaterina se adăpostește împreună cu fiica ei la o prietenă în localitatea Lunceni, Muscel, pentru a fi în siguranță de soldații invadatori sovietici, dar, chiar și așa, acestea trec prin momente tensionate, deoarece satul în care se aflau este atacat de armata sovietică, relatându-se momentele în care soldați înarmați intră cu forța în casa acestora și jefuiesc  ceea ce găsesc, cerând băutură, iar femeile din casă le spun acestora că nu există, dar ei, insistând, răvășesc casa în căutarea acesteia, găsind o mulțime de sticle cu țuică din Oltenia, un soldat încearcă una dintre sticle, însă întâmplarea a făcut ca aceasta să fie cu agheasmă și așa au renunțat la  căutare, însă ,dacă minciuna era descoperită, ar fi însemnat moartea acestora, dar Dumnezeu a rânduit lucrurile în așa fel, încât femeile din acea casă să scape nevătămate.

Monica Lovinescu rezistase șantajului Securității, astfel încât mama îi murise în închisoare în anul 1962,după o condamnare politică, abuzivă, fiind privată de orice îngrijire medicală. Vocea Monicăi Lovinescu avea forța adevărului și promisiunea libertății. Era ascultată de oameni din toate categoriile sociale, nu doar de cei interesați de literatură, de cei care citeau revistele literare ale epocii, de la România Literară  la Săptămâna.

Despre aceasta au inventat lucruri umilitoare pentru a-i păta onoarea și pentru a o defăima: „a făcut spionaj pentru CIA, striptease pe mesele ofițerilor din armatele aliate și s-a vândut hienelor de pe Wall Street”. Ulterior, chiar și cei mai înverșunați adversari ca Mihai Beniuc și Aurel Baranga, au admirat-o pentru tenacitatea, dârzenia, curajul și munca asiduă de a-și atinge scopul în a dezvălui atrocitățile comuniste, dar și pentru a cultiva în sufletele oamenilor virtuțile morale precum: adevărul, dreptatea și binele.

În cronicile vorbite la radio, în perioada 1962-1971, Monica Lovinescu discută despre cărțile scrise de Ștefan Bănulescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Romulus Vulpescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, apreciind importanța și valoarea lor.

Monica Lovinescu s-a distanțat, nu doar de discursul cultural dominant în cultura franceză a epocii, susținând scriitorii disidenți din Est, inclusiv din Uniunea Sovietică, dezvăluind ororile comunismului și recenzând intelectualii francezi care se delimitau de fascinația stângii (extreme).

După Revoluția din 1989, odată cu întoarcerea în țară, a publicat numeroase cărți de memorialistică și de Literatură română în contextul acesteia din trei decenii, cele mai multe publicate în Editura Humanitas.

Este stimată și apreciată de cei 23 de milioane de oameni dinlăuntrul granițelor și cei opt milioane împrăștiați în afară, numind-o: „Monica noastră națională” sau „Statuia libertății noastre.”

Nici după 1989,în ciuda deziluziilor profunde, Monica Lovinescu nu s-a resemnat, ci a pledat, cu îndoită înverșunare, adesea radicalizându-și poziția, pentru cultivarea memoriei. De aceea, interesul autoarei se va îndrepta acum asupra cărților care ne restituie trecutul, nu prin mijloace ficționale, ci mai ales pin formula memorialistică, care poate fi un exercițiu naiv,  însă cu beneficii incalculabile în planul recuperării unui timp care, folosind vorbele lui Annie Bentoiu, „ni s-a dat”, dar care totodată „ne-a fost luat”.

În anul 2008, scriitoarea a decis să doneze statului român locuința din Paris.

BIBLIOGRAFIE

1. Jela, Doina. Această dragoste care ne leagă. București: Editura Curtea Veche, 2005
2. Mihăieș, Mircea. Viața, opera și obsesiile Monicăi Lovinescu. București: Editura Polirom, 2012
3. Lovinescu, Monica. Jurnal (1981–1984). București: Editura Humanitas, 2002.