Forme şi funcţii ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade

de | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Proză, Text, context, intertext

Profesor Cristina Goanță, Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Scrisul, zămislit de oameni ca o facere din nou a lumii, are o putere egală cu aceea exprimată în Geneză. „Un document antic îl reprezenta pe Toth scoţând caracterele scrisului din portretele zeilor. De aceea, scrierea este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, are o origine sacră şi se identifică cu omul. Ea este sub semnul vizual al activităţii divine, al manifestării Cuvântului.”[1]

Prin scris, prin cuvânt, scriitorul devine creator absolut al unei lumi aflate sub stăpânirea lui. În calitate de scriitor, Mircea Eliade este creatorul absolut al acestei alte lumi, conduse după reguli şi norme inaccesibile celui neiniţiat. Cititorul naiv nu va şti niciodată care este realul şi care este cealaltă lume. Pentru a descoperi modul şi instrumentele utilizate la întemeierea noii lumi este necesară o analiză atentă a următorului fragment din nuvela Tinereţe fără de tinereţe: „De abia când auzi clopotul Mitropoliei îşi aminti că e noaptea de Înviere. Şi deodată i se păru nefirească ploaia care îl întâmpinase de cum ieşise din gară şi care ameninţa să devină torenţială. Înainta grăbit, sub umbrelă, adus din umeri, cu privirile plecate, căutând să evite şuvoaiele. Fără să-şi dea seama, începu să alerge, apropiindu-şi umbrela de piept, ca o pavăză (…) Parcă ar fi fost aspirat de un ciclon fierbinte, izbucnit în chip neînţeles, chiar în creştetul capului. A trăznit pe aproape, îşi spuse, clipind cu greu ca să-ţi dezlipească pleoapele. Nu înţelegea de ce strânge cu atâta putere mânerul umbrelei. (…) I se păru curios că nu simte nimic, că, de fapt, nu-şi mai simţea trupul… şi în aceeaşi clipă se trezi foarte departe, fericit, sau cum fusese atunci…”[2]

Elementele definitorii pentru această lume sunt ploaia, trăsnetul şi adverbul atunci. Cadrul acestei scene nu este ales la întâmplare. În faţa Mitropoliei, imagine recunoscută a lumii, În noaptea de Înviere, simbol al manifestării divine, are loc o întâmplare în aparenţă nefericită: un om e lovit de trăsnet, dar, surpriză!, nu moare. Primul element frapant este ploaia, simbol al influenţelor cereşti exercitate asupra pământului, dar şi al haosului primordial. Apa este, potrivit Dicţionarului de simboluri origine a vieţii, mijloc de purificare, centru de regenerescenţă.[3]

Scriitorul foloseşte aceste elemente pentru a-şi întemeia lumea. Arma divină este trăsnetul, simbol al puterii creatoare care zămisleşte şi distruge totodată.[4] În tradiţiile amerindiene trăsnetul şi fulgerul reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu scris, în opoziţie cu tunetul, Cuvântul lui Dumnezeu vorbit. Istoricul religiilor cunoaşte foarte bine aceste simboluri, dar nu le explică pentru că opera literară se vrea liberă de preocupările savantului. Deşi există o înrudire de substanţă între scrierile literare şi cele teoretice, scriitorul se mulţumeşte să recreeze simbolurile şi să reinterpreteze miturile. Cu ajutorul trăsnetului înlătură haosul şi dă naştere unei lumi în care eroul, Dominic Matei, poate renunţa la umbrela de ploaie, semn al însingurării şi evadării din real. El caută şi găseşte un alt timp şi un alt spaţiu: şi în aceeaşi clipă se trezi foarte departe, fericit, sau cum fusese atunci.

Starea de beatitudine, eudaimonia, este o imitaţie a condiţiei divine. Atunci, adică întoarcerea în illud tempus, ia forma Paradisului, a locului sacru, a realului absolut. Dominic Matei se reîntoarce brusc la starea larvară, condiţie indispensabilă a renaşterii ritualice, după care are loc regenerarea întregului organism.[5] O dată cu naşterea unei noi lumi, Dominic Matei dobândeşte o nouă personalitate, un fel de dublu, care va învăţa eul să se folosească de capacităţile deosebite de care dispune.

Motivul dublului se regăseşte şi în creaţia lui Mihai Eminescu, în nuvela Sărmanul Dionis. Romantismul german a conferit ideii de dublu (Doppelgagner) o rezonanţă tragică şi fatală…Dublul poate fi complementarul nostru, dar în tradiţiile străvechi, dublul este un eveniment nefast, sau chiar , uneori, o prevestire a morţii.

Finalul nuvelei şi moartea eroului amintesc de basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Tărâmul imaginat de Eliade este Paradisul, ţinutul tinereţii veşnice. Amintirea va declanşa mecanismul tragic al timpului şi eroii, Făt Frumos şi Dominic Matei, pierd nemurirea. Aventura lui Dominic Matei pare similară cu aceea trăită de eroul basmului, însă prezenţa unor detalii bizare derutează cititorul. Ne regăsim în incapacitatea de a interpreta corect evenimentele şi nu ştim încă, dacă percepţiile avute sunt doar rodul imaginaţiei.

Nuvela nu se poate numi nici basm, nici literatură S.F., nici fabulos feeric, nici roman cu intrigă poliţistă, deşi are câte puţin din fiecare. Noua lume, aparţinând unui alt gen literar, nu implică, în opinia lui Tzvetan Todorov, numai existenţa unui eveniment nefast, care provoacă o ezitare a cititorului şi a eroului, dar şi un mod de a citi pe care nu îl putem defini doar negativ, spunând că el nu trebuie să fie nici poetic, nici alegoric.[6]

Textul îşi obligă cititorul să trăiască totodată într-un univers imaginar şi într-o lume reală, a fiinţelor vii, astfel încât el ezită între o explicaţie naturală şi una supranaturală a evenimentelor narate. Ezitarea nu e numai a cititorului, dar şi a a personajului. Dominic Matei însuşi nu găseşte explicaţie celor întâmplate. Chiar şi scriitorul încheie ambiguu, ezitând între o explicaţie alegorică şi una poetică. El refuză să dezvăluie ce a fost real şi ce a fost ireal în aventura lui Dominic Matei. Decodarea textului se lasă aşteptată, dar putem defini această lume ca fiind una fantastică, iar genul literar este fantasticul. Definiţiile clasice ale fantasticului ajută, dar şi prelungesc ezitarea noastră între o accepţie şi alta.  „Iniţial, fantasticul (lat. Med. phantasticus, gr. phantastikos) desemnează ceea ce nu există în realitate, ceea ce pare ireal, aparent, iluzoriu, lumea fantasmelor.”[7]

Literatura fantastică va pune sub semnul întrebării realul, căci ezitarea e atât a personajului şi a cititorului, cât şi a autorului. „Este uneori necesar să ai o portiţă de scăpare către o explicaţie naturală, dar se cuvine să mai adaug ceva: această portiţă trebuie să fie destul de îngustă ca să nu te poţi sluji de ea.”[8]

Fantasticul apare de la superstiţiile cele mai evoluate, având la origine două forme psihologice ale conştiinţei, identificate de Sergiu Pavel Dan în Proza fantastică românească. Cele două forme sunt frica, expresie a sentimentului de securitate şi vulnerabilitate a fiinţei umane şi eterna nevoie de vis, de ideal. Gândirea fantastică reproduce astfel, permanenta aspiraţie a omului de a se depăşi pe sine însuşi. Omul se defineşte ca om prin aceea că posedă dimensiunea sacrului. „Prin experienţa sacrului spiritul uman a sesizat diferenţa între ceea ce se revelă ca fiind real, puternic, bogat şi semnificativ şi ceea ce este lipsit de aceste calităţi, adică curgerea haotică şi periculoasă a lucrurilor.”[9]

La Eliade sacrul întemeiază o lume reală şi semnificativă. Sacrul dă lumii o nouă dimensiune, îi dă realitate. Cortina dintre sacru şi opusul său, profanul, există şi totodată nu există. Cei care pot pătrunde cu privirea dincolo de ea sunt înrădăcinaţi în profan, în timp ce actorii de pe scenă sunt instalaţi în sacralitate. Trăind cu nostalgia începutului, omul caută să evadeze din profan, să găsească starea de atunci.

            Eugen Simion în postfaţa la Proza fantastică, nota că fantasticul la Mircea Eliade are trei dimensiuni. Prima se bazează pe relaţia sacru-profan (Noaptea de sânziene, 19 Trandafiri, La ţigănci), a doua este fantasticul de tip erudit, bazat pe simboluri folclorice (Şarpele, Domnişoara Christina), iar cea de-a treia ţine de fantasticul bazat pe simboluri indice (Nopţi la Serampore, Secretul doctorului Honigberger).

În cazul nuvelei Domnişoara Christina, Paradisul devine Infern pentru personajul principal. Povestirea izvorăşte direct din folclorul românesc, textul fiind un soi de mister universal, un basm în care fantasticul devine un supranatural de factură magică.[10]

            Oscilarea între real şi ireal e înlocuită cu un adevărat conflict între Viaţă şi Moarte. Există o ambiguitate între real şi suprareal prin folosirea celor două procedee de scriitură: imperfectul şi modalizarea. Tzvetan Todorov evidenţiază faptul că imperfectul pune o distanţă între personaj şi narator, poziţia autorului rămânând necunoscută, în timp ce modalizarea menţine prezenţa lumii miraculoase şi a celei cotidiene prin folosirea unor locuţiuni introductive de tipul poate că. Fantasticul constă în prezenţa familiară a lumii celeilalte, lume care o dublează pe a noastră în sensul că aceia care locuiesc în ea pot intra sau ieşi de acolo liber. Pot chiar, să-i invite pe muritori acolo…

Nuvela e construită pe baza a două principii narative: apropierea Christinei prin materializarea ei treptată şi extinderea conflictului iniţial Egor-Christina la o confruntare între Viaţă şi Moarte. Personajele nu îndeplinesc decât funcţii simbolice într-un ritual, ele neavând viaţă autonomă. Apariţia Christinei Produce ruptura, căci fantasticul înseamnă tocmai o întrerupere a ordinii recunoscute, o năvală a inadmisibilului în sânul inalterabilei legalităţi cotidiene.[11]

            Fantasticul îndeplineşte toate cele trei funcţii teoretizate de Tzvetan Todorov: produce asupra cititorului o impresie aparte, groază sau oroare, ori simplă curiozitate, întreţine fantasticul prin prezenţa suspens-ului, descrie un univers specific şi o acţiune specifică.

            Christina, ucisă în timpul revoltei ţărăneşti de la 1907, se refuză pe sine ca strigoi şi doreşte o revenire în lumea celor vii pentru a-şi împlini destinul prin dragoste. Visul are un rol esenţial în această carte, căci Egor o cunoaşte pe Christina prin intermediul visului. Senzaţiile trăite în vis sunt la fel de profunde ca în viaţa reală.

„Uneori visul e locul de temut bântuit de spectre, iar alteori somptuoasa poartă deschisă spre Paradis.”[12]

Egor refuză dragostea Christinei, refuză Paradisul, visul său rămânând unul bântuit de spectre. Multe fragmente din nuvelă se petrec în vis. Toată lumea visează în Domnişoara Christina, sau, cum spune unul dintre personaje, doamna Moscu, visele sunt lumea cea de-a doua.

Eliade schiţează această lume şi în nuvela La ţigănci, construită în opt episoade care ţin de patru determinări temporale definite de Sorin Alexandrescu astfel: real, „ireal”, „real”, ireal.

            Primul episod se desfăşoară în lumea obişnuită, cotidiană, realul epuizându-se o dată cu încheierea acestui episod. Următoarele trei episoade au loc în „ireal” , spaţiul vrăjit din grădina ţigăncilor. Tot trei episoade se consumă în „real”, o lume ce a păstrat doar aparent atributele lumii reale, fiind însă pline de surprize. Reîntoarcerea la ţigănci în episodul final semnifică trecerea definitivă, dincolo, în ireal.

Naraţiunea începe aparent în spaţiul real: un bărbat copleşit de căldură se adăposteşte într-o grădină umbroasă , în realitate o casă de toleranţă. Pătrunderea în grădină poate echivala cu pătrunderea în Raiul pământesc. Baba e un alt Caron , o magiciană stăpânind secretele timpului şi ale spaţiului, amintind de înţeleptul Suren Bose sau de alte spirite malefice din folclorul românesc.

Cele trei fete, o grecoaică, o evreică şi o ţigancă nu sunt propriu-zis preotese ale plăcerii, ci, mai curând, ursitoare sau zâne, ori spirite ale unor civilizaţii de mult apuse. Ghicitul ar putea fi o probă specifică riturilor de iniţiere sau o vamă luată sufletului celui mort. Chiar şi rătăcirea profesorului Gavrilescu poate fi citită ca o alegorie a Morţii.

Existenţa fantasticului ni se explică nu prin numărul infinit de posibilităţi de evadare într-o altă lume, ci prin limitele lor. Nu există fantastic acolo unde nimic nu este fix şi în orice moment se poate întâmpla ceva, căci într-un astfel de spaţiu nimic nu e surprinzător şi nici o minune nu poate stârni uimirea.

Dimpotrivă, a observat Roger Caillois, într-o lume care trece imuabilă, în care viitorul nu poate avea urmări asupra trecutului, o întâlnire care pare să contrazică această lege devine neliniştitoare. O astfel de întâlnire generează fantasticul în nuvela La Ţigănci.

Gavrilescu şi-a ratat viaţa din lipsa perspicacităţii şi a lucidităţii – nu trebuia să visezi, trebuia să o iubeşti – şi, consideră Sorin Alexandrescu, îşi ratează şi moartea: i s-a întâmplat ceva, spuse grecoaica. Şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut.

 Motivul timpului apare conjugat cu motivul memoriei, activată de parfumul sfios şi exotic al uneia dintre fete, având un rol similar celui deţinut de madelena lui Proust. Rătăcirea în trecut şi trecerea timpului îl condamnă obsesiilor pământene, îi interzic beatitudinea, seninătatea condiţiei divine şi asta, doar pentru că nu ghiceşte. Şederea lui Gavrilescu în spaţiul vrăjit al ţigăncilor aminteşte de experienţa lui Făt Frumos în ţinutul tinereţii veşnice. Dacă Făt Frumos revine în lumea reală, ratând nemurirea, Gavrilescu are un alt destin: revine într-un spaţiu cunoscut, fără a înţelege trecerea timpului şi se reîntoarce în final la ţigănci.

Fantasticul se naşte şi din surpriza ieşirii din timp, Gavrilescu încercând o re-înscriere în real, dar face figura unei fantome. Ajuns acasă, are tot felul de încurcături, dar cel mai năucitor detaliu e acela că se împlinesc 12 ani de la dispariţia sa. Eliade foloseşte din nou cifra 12, simbol al împlinirii, al unui ciclu încheiat, prevăzând întoarcerea eroului. Birjarul e un alt Caron, un călăuzitor al sufletelor spre alt tărâm. Revenit la ţigănci are loc acelaşi ritual şi eroul e prevenit asupra unei alte posibile rătăciri labirintice. O nouă ruptură se produce la finalul nuvelei. După ce o regăseşte pe Hildegard, plonjarea în alt timp, spre pădure, ţinut al tinereţii veşnice, pare firească. Cuplul s-a regăsit, s-a refăcut, anulând parcă întreaga experienţă a rătăcirii în timp, căci cei doi pătrund finalmente într-un spaţiu sacru, părăsind definitiv lumea profană. Ultimele cuvinte ale nuvelei accentuează caracterul iluzoriu al acestei lumi – toţi visăm: aşa începe, ca într-un vis.

Noi facem realitatea, considera Balzac. Nu fantasticul imită realitatea, ci realitatea se mulează şi imită fantasticul vizionar. Suprarealiştii afirmau că admirabil în domeniul fantasticului este că fantasticul încetează să mai existe; nu mai există decât realul, iar realul e lumea aflată în stăpânirea Creatorului absolut, un imens spectacol în care fiecare are un rol bine stabilit.

 

BIBLIOGRAFIE:

  1. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Artemis, Buc., 1994, p. 212
  2. Mircea Eliade, Proză fantastică, ed. Fundaţiei Culturale Române, , 1992, p. 164
  3. idem 1, p. 107
  4. idem, p. 366
  5. Gheorghe Glodeanu, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Gutinul S.R.L, Baia Mare, 1993, p. 157
  6. Tzvetan Todorov,Introducere în literatura fantastică, Univers, Buc., 1973, p. 50
  7. Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, I, ed. Eminescu, Buc., 1973, p. 655
  8. Montague Rhodes James, citat de Tzvetan Todorov, cit., p. 61
  9. Mircea Eliade, La nostalgie des origines, Paris, 1969
  10. Sorin Alexandrescu, Dialectica fantasticului, prefaţă la vol. La ţigănci şi alte povestiri, Editura pentru literatură, Buc., 1969, p. 37
  11. Roger Caillois, În inima fantasticului, Meridiane, Buc., 1971, p. 86
  12. Albert Beguin, Sufletul romantic şi visul, Univers, Buc., 1998, p. 30

 

„Aurul pisicii” de Ioana Pârvulescu – Prezentare de carte

de | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Text, context, intertext

Profesor Geta Clipicioiu, Liceul Energetic Târgu Jiu

Pentru că femeile  sunt poezia lumii, frumusețea și puterea ei blândă, pentru că, înainte de fi profesor, sunt femeie și mamă, voi începe prezentarea cărții Aurul pisicii, a Ioanei Pîrvulescu, pornind de la  o mărturisire a autoarei, pe care am remarcat-o în emisiunea Mic dejun cu un campion, moderată de Daniela Zeca Buzura și difuzată în anul 2019 la TVR 2: „Cărțile bune sunt ca dragostea adevărată, fiindcă ele știu totul, suferă totul, înțeleg totul împreună cu tine”. (Ioana Pîrvulescu)

IOANA PÎRVULESCU este scriitoare și profesor la Facultatea de Litere din București, unde predă literatură română modernă și coordonează un masterat de editare. A făcut timp de 18 ani cronică săptămânală la România Literară, iar la Humanitas a inițiat și a îngrijit colecția de literatură universală „Cartea de pe noptieră. Romanele ei sunt traduse în 15 limbi europene. A obținut în două rânduri  Premiul Uniunii Europene pentru literatură, pentru romanul Viața începe vineri (2013) și proza scurtă O voce (2018).

SCRIERI PRINCIPALE: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăți literare (1999), Întoarcere în Bucureștiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005), În țara Miticilor (2007), Întoarcere în secolul 21 (2009) Viitorul începe luni (2012), Inocenții (2016), Dialoguri secrete: Cum se roagă scriitorii și personajele lor (2018), Prevestirea (2020).

 Ioana Pârvulescu ne propune prin cel mai recent roman al său, cu un nume interesant, „Aurul pisicii” (apărut la Editura Humanitas, în vara lui  2024), reînvierea (sau reinventarea) romanului de dragoste – un gen cvasidispărut în epoca noastră, din prea mult scepticism postmodern și – mai nou – aș zice, postuman…

Adina Dinițoiu, critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural” și colaborator la „Dilema veche”, apreciază într-un articol publicat în Literomania, la rubrica intitulată Cartea săptămânii:  “Aș vrea să notez, în acest sens, faptul că, înainte de ’89, exista o colecție întreagă „Romanul de dragoste” la Editura Eminescu – și-mi amintesc că am citit, în adolescență, multe titluri din această colecție (din biblioteca părinților mei). E, într-adevăr, dificil să revizitezi acest gen – atât în literatură, cât și în film – fără riscul de a cădea în clișee și chiar în imaginarul kitsch. Nu e cazul Ioanei Pârvulescu, care își asumă – cu umor și toate convențiile la vedere – genul romanului de dragoste – rescriind un text de tinerețe –, și adăugându-i o profunzime tulburătoare, ce privește însăși condiția umană.”

„Aurul pisicii” este un love story ludic și melancolic, care ia, la un moment dat, o turnură fantastică – protagonista, Monica Mihuț, regresează în timp, de la vârsta de 49 de ani la aceea de 7 ani –, propunând o subtilă (aproape detectivistică) joacă cu timpul, în care scriitoarea abordează tema iubirii chiar în relație cu trecerea timpului. O manieră de a spune că, de fapt, condiția umană însăși este supusă precarității și eroziunii timpului, de care nu scapă nici măcar iubirea – cea din urmă văzută ca formă supremă de existență a umanului.

„Nu suntem decât umbră și ceață. Umbră și negură” – se spune la începutul romanului (făcând aluzie la o piesă muzicală, dat fiind că întreaga acțiune se construiește în jurul unui playlist, explicitat la final), iar vocea narativă misterioasă se dovedește a fi a Monicăi Mihuț, protagonista poveștii de iubire, asistentă la un cabinet veterinar, care se îndrăgostește de Sebastian Severin, biolog și profesor universitar.

Ca într-un roman de altădată, Ioana Pârvulescu își asumă convenția povestirii: narațiunea retrospectivă (aflăm asta la un moment dat) e făcută de Monica pentru… fetița ei pierdută, Sonia, care nu a apucat să trăiască pe lumea aceasta decât trei zile (dar mai ales, firește, pentru noi, cititorii).

Iar incipitul romanului introduce abrupt un element detectivistic care va face deliciul cititorului – amestecat cu ludic și umor – în cea de-a doua parte a cărții.

Vocea și perspectiva narativă îi aparțin, așadar,  Monicăi (Moni, cum îi spune Sebastian), care lucrează într-un cabinet veterinar (are studii neterminate de medicină veterinară) alături de prietena ei Maya (mamă singură, cu un băiat adolescent), și care se va îndrăgosti iremediabil de tânărul asistent universitar (originar din Brăila), Sebastian Severin, pe care îl cunoaște încercând să ocupe timpul băiatului deprimat al Mayei cu un hobby care să-l intereseze.

Povestea de iubire – cu secvențe tandre și o delicatețe retro, de roman interbelic – va dura nouăsprezece ani, un love story marcat de fericire și suferință, în egală măsură, și mai ales de pierderea fetiței lor, Sonia.

Peste toate plutește și umbra Ceciliei, fosta iubită a lui Sebastian, femeia-pisică, posesoare a unei pisici-sfinx (despre relația lor Monica nu știe prea multe, deși primește incognito vizita Ceciliei la cabinet, împreună cu pisica ei-sfinx). Sebastian însuși e iubitor de pisici – care nu încetează să puncteze simbolic parcursul evenimentelor.

În anul pandemiei, 2020 – în timp ce Sebastian se luptă cu covidul în spital la Brăila –, protagonista începe să regreseze fizic în timp, până la vârsta de… 7 ani, lucru care pare să însemne sfârșitul brutal al unei lungi iubiri, fără voința protagoniștilor ei. Sau o ocazie de punere la încercare a acestei iubiri (mai ales că reapare și Cecilia). La ușa apartamentului lor, se va prezenta astfel o Monica mică, de 7 ani (dar cu conștiința celei adulte), dându-se drept fata fratelui Monicăi (plecat în Spania). La urma urmelor, Monica cea mică este, în efigie, imaginea fetiței lor, Sonia, a cărei pierdere le-a umbrit anii vieții de cuplu.

Un umor calm și ludic scaldă apele, delicate și tulburi în același timp, ale acestui roman al cărui final e ambiguu, hipnotic și poetic, nelipsit de un dramatism discret.

„Aurul pisicii” e, la modul simbolic, un roman tandru despre condiția umană atât de fragilă, definită în mod esențial de timp și iubire – schimbătoare și ea în timp, pândită de dispariție, dacă nu de metamorfoză (un cuvânt important în roman, cu aluzii livrești, kafkiene și goetheene): „Oricât de inteligent și de intuitiv era, nu mă recunoscuse (Monica de 7 ani, n.m.) și n-avea cum să-și dea seama. Logica îl va încurca mereu, chiar dacă s-ar afla la un pas de adevăr. Oare credea că fusesem ucisă? Într-un fel chiar așa era, însă doar în felul în care o face viața, nu moartea, pentru că de atâtea ori trebuie să trăiești mai departe fără să mai fie viața ta cea pe care o trăiești”.

„Timpul e personaj” în roman – notează scriitoarea pe coperta  cărții, și într-adevăr inserția fantasticului înseamnă aici o dereglare temporală, o construcție minuțioasă în jurul timpului, cu detalii ascunse  care îi revin cititorului să le descopere.

De altfel, în cadrul unui podcast, Cronicarii digitali, (https://youtu.be/L8NrwRXKtgo?si=7YDJP27iV0eYLtNe), din 4 octombrie 2024, autoarea

Ioana Pârvulescu, într-o discuție relaxată și foarte personală cu Diana Popescu, cronicar literar, și cu Marius Chivu, de asemenea, fost student al profesoarei Ioana Pârvulescu, vorbește despre scris, sporturi extreme, vise și perpetua explorare care este viața.

Aici scriitoarea mărturisește că i-au plăcut foarte mult filmele despre călătorii în timp, iar în Aurul pisicii el devine un veritabil personaj, ca în Muntele vrăjit al lui Thomas Mann.

Probabil că unii vor crede că trebuie să aibă trup sau barbă albă și să semene cu un moș, or nu asta înseamnă să ai un personaj timp, ci să existe acolo el, să creeze anumite situații și să depindă personajele de el. da, am aici cel mai puternic personaj, TIMPUL.  (Ioana Pârvulescu)

Timpul este cel care construiește și deconstruiește permanent, este cel care, la mijlocul cărții, va deveni axis mundi, dintr-un timp curgător, obiectiv, el va deveni puternic subiectiv…

Timpul poate să producă fenomene psihologice, dar și inexplicabile, fantastice, astfel că a doua parte a romanului devine o experiență psihanalitică, este o  punere în abis, un abis al legăturii de dragoste, așa cum noi nu o vedem niciodată din exterior, o regresiune temporală, O PARTE PENTRU CITITORII RAFINAȚI, SENSIBILI LA ADÂNCUL SUFLETULUI OMENESC.

A doua parte a romanului este un roman kafkian de o mare frumusețe și de o mare profunzime.

În ceea ce privește GENEZA ROMANULUI,  după mărturisirea autoarei, cartea este scrisă înainte de Revoluție, când nu s-a putut publica, este  abandonată temporar, este recitită în 2010, în urma unei întâmplări fantastice de care vorbește adesea autoarea.

Ioana Pîrvulescu mărturisește că a citit imediat și propria versiune a romanului, după ce trecuseră 20 de ani de când îl scrisese și nu i-a mai plăcut. Avea întreruperi în care obiectele vorbeau la persoana I, era, alfel spus, textualist. Viziunea asupra vieții fiind naivă, după cum mărturisește autoarea, nu s-a mai regăsit în el… Trebuia să îl rescrie…

Tot aici autoarea explică și titlul romanului, precizând că sintagma aurul pisicii denumește combinația unor elemente chimice care formează, este un mineral din clasa sulfurilor, cu formula chimică FeS2, de culoare gălbui-arămie cu reflexe verzui și care cristalizează în sistemul cubic. Culoarea aurie a piritei a determinat denumirea ei în limba germană– Katzengold (aurul pisicii).

În comparație cu aurul, pirita este însă mai plastică și mai dură. Alte minerale cu care se poate confunda sunt marcasita  și calcopirita. Se mai numește și aurul nebunilor. (sursa- Wikipedia).

Pisicile (și, în genere, animalele de la cabinetul veterinar) au un rol important în acest roman.

Sebastian iubește pisicile și ar dori să adopte una, Cecilia avea o pisică-sfinx, Monica cea mică primește, la final, de la Sebastian un mic motan pe care îl botează tot… Sebastian (motan care și dispare la un moment dat!). Pisici care apar și dispar, la modul ludic, dar care – într-un plan mai profund – dau seamă de (in)consistența lucrurilor și poate a oamenilor. Ce este, la urma urmelor, „aurul pisicii”?

Citez din mottoul cărții (un mic dialog din Goethe, „Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister”, continuat ca motto și la începutul părții a II-a) – întrebat de fiu de ce se numește aurul pisicii o anume piatră, tatăl îi răspunde: „-Aurul pisicii! râse copilul, și de ce? – Pesemne fiindcă e fals, căci și despre pisici se crede că ar fi false”.

Avem de-a face, în fond, cu un joc al iluziei, al mayei (indiciul e prezent în carte prin numele prietenei Monicăi) – cum e însăși existența oamenilor (și poate și această poveste). Poate că însăși iubirea are aceeași (in)consistență a iluziei, căci suntem doar „umbră și ceață”, vorba Monicăi, de la început.

Din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai bune romane ale acestui an.

Mircea Cărtărescu apreciază, în momentul lansării volumului, la Editura Humanitas, că romanul este unul de dragoste, cu un stil plin de suspans, “cu analepse și prolepse, cu surprize narative în care autoarea aruncă nade cititorului, silindu-l să meargă înainte, astfel că fiecare lucru are o țintă în viitorul romanului, dând impresia de imediatețe tridimensională”.

Scriitorul bifează însă și metaforele animaliere din text, insistând asupra ANIMALULUI DRAGOSTEI, pe care fiecare dintre noi îl are in ființa lui abisală.

Mircea Morariu, critic de teatru,  doctor în filologie şi, în prezent, profesor universitar de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea, apreciază , într-un articol din Contributors.ro,  că Aurul pisicii este un foarte frumos, un bun roman de dragoste. Despre realitățile și aparențele acesteia.  Despre omenescul, sacrificiile și suferințele pe care ea le aduce cu sine. Pe care ea la presupune…

Citatele din Goethe, de care am mai vorbit,  sunt concurate de un noian de versuri în limba engleză, versuri desprinse din cântece binecunoscute de muzică pop. Un gen preferat însă doar de Monica, fiindcă pentru Sebastian, conform declarațiilor personajului însuși, muzica se oprește la data de 5 decembrie 1791. Ziua morții lui Mozart. Sunt în carte multe referințe la muzica clasică, în special la cea de operă, pe care Monica o descoperă grație lui Sebastian. Pesemne tot datorită lui femeia își încheie studiile universitare abandonate cu mulți ani în urmă. Avem așadar măcar un pic de-a face cu mitul lui Pygmalion. Spun asta, deși Aurul pisicii nu este nici o carte feministă, nici una în principal despre forța modelatoare a bărbatului, ci despre forța modelatoare a iubirii.

Respectivele citate  din texte pentru muzică (traduse în românește într-un My Mix plasat către finalul  volumului), spun multe despre felul  de a fi (neconformist) al Monicăi, ca și despre chipul în care a înțeles să-și gestioneze ea dragostea pentru Sebastian, pe care aparent, însă numai aparent, îl părăsește în timp de pandemie, la foarte puțin timp după ce amândoi împliniseră 49 de ani și 19 ani de conviețuire.

Abandonul este însă, cum spuneam, doar unul aparent fiindcă Monica Mihuț revine. O face, metamorfozată incomplet într-un copil de șapte ani care, în felul acesta (cel puțin insolit), își dovedește iubirea pentru Sebastian, reușind chiar să recâștige dragostea acestuia.

Cartea devine un roman fantastic, chiar dacă unul hibrid, rămânând însă, pe toată durata lui, unul determinat de dragoste, împlinindu-se , chiar dacă cu inegalități destul de pronunțate,  parcă ceva mai evidente în partea a doua a cărții, dorința autoarei de a scrie un roman integral de dragoste. Despre asta cititorul găsește detalii suplimentare în cele Câteva precizări auctoriale.

Din ultimele pagini ale cărții în care aflăm și care a fost istoricul genezei, al scrierii și rescrierii volumului,  ca și considerații despre importanța temei, despre deja amintita relație dintre dragoste și timp, despre scrisul socotit ca un fel de rugăciune, despre relația oarecum modelatoare dintre ființele umane și pisici.

Aurul pisicii e o carte dospită în bucătăria scrisului, în care fiecare pagină e un dar, e umplută cu sens, cu bunătate, cu frumusețe, într-un cuvânt, o carte sapiențială care cuprinde observații de viață, observații caracterologice, observații tipologice, observații în privința marilor teme, astfel că am putea izola din carte vreo 10 pagini numai de sentințe.

Iată doar câteva citate care demonstrează acest fapt:

  • Logica și dragostea se exclud de obicei, iar când nu se exclud se anihilează reciproc, ca două animale flămânde pe care le purtăm în noi, primul dresat, al doilea sălbatic. (p. 13)
  • Știam încă de pe atunci că timpul, care, deocamdată, mă neglija, avea să mă transforme și pe mine. Ce nu știam în ziua aia era că celălalt Kronos, cel pe care nu-l puteam vaccina, se va îmbolnăvi și mă va îmbolnăvi, și că o cu totul altă transformare mă aștepta și pe mine. (p. 48-49)
  • Sistemul imunitar psihic e slab dezvoltat la om și ar trebui pus la punct. Orice vorbă care ne face rău să n-aibă drept de locuit în creier. Afară, la gunoi! În schimb, vorbele bune să fie găzduite de noi cu mare generozitate. (p. 95)
  • În ziua plecării, mi-am remarcat niște cutișoare în jurul gurii, apărute din senin, de dimineață. Se instalaseră pe fața mea, ca la ele acasă, neinvitate și nebinevenite. În tren, i-am povestit lui Sebi cu destulă mirare, și cu necaz, despre descoperirea mea și i-am indicat locul cu degetul. El s-a uitat rapid în jur-oamenii erau cu ochii-n telefon sau dormitau-, și-a apropiat buzele de mine și m-a sărutat la iuțeală unde îi arătasem, Să ne trăiască!, mi-a spus vesel și m-am considerat pe loc în afara unor asemenea griji. (p. 110-111).
  • Se întâmplă să uităm lucruri esențiale, iar sufletele noastre speriate să trimită mesaje fără adresă, sperând să primească un ajutor din lumea mare din afară, în loc să caute în lumea la fel de mare dinăuntru. Și doar dacă zeii sunt îndurători, scoți la suprafață din apele  nemișcate ale uitării ceva esențial și care a fost mereu acolo, spre salvarea sufletului tău amărât. (p. 218)

 

Cititorul participă astfel la un adevărat ospăț sapiențial într-un roman care nu se vrea egoproză, dar cu un strat intelectual puternic, cu aluzii din Goethe, Kafka, justificate prin raportare la timp,  cu substrat științific puternic, justificat în ultimele pagini ale scrierii, unde se pot descoperi, câteva precizări auctoriale, despre care am amintit mai sus.

Întotdeauna am socotit scrisul un fel de rugăciune. Cred că și aici am făcut la fel, pentru că în carte este multă deznădejde și doar un fir de nădejde. Dacă ar lipsi, n-aș mai avea de ce  să scriu. p. 243

P.S. Nepoata mea, Ruxandra Manu, este medic veterinar și mi-a dat lămuriri de specialitate. Le mulțumesc atât ei, cât și colegilor ei de cabinet pentru permisiunea de a petrece un timp acolo. Orice asemănare cu animale reale este pur întâmplătoare.(p. 244)

Într-o  întâlnire-eveniment cu Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu și  Cătălin Ștriblea, Lidia Bodea, director al Editurii Humanitas, unde  fost lansată cartea în vara anului 2024,  vorbește despre cele două bestsellere Humanitas la Bookfest 2024, Aurul pisicii de Ioana Pârvulescu,  și Libertatea de depresie, de Radu Paraschivescu. (https://www.youtube.com/live/ynQGgSiCV5s?si=orU5-yELwme0RreS).

Lidia Bodea mărturisește că, dacă ar fi fost studentă, și-ar fi ales ca temă de licență sau de doctorat romanul, pentru a urmări cu acribie ce se întâmplă cu timpul, ca turnesol al unei relații, numindu-l un roman de miere dulce-amăruie, cu parfumuri aparte, ce funcționează ca un balsam pentru suflet.

Cartea oferă surprize cititorului încă din prima pagină, când nu știi ce urmează, căci se raportează, ex abrupto, un  caz de dispariție a unei persoane și crezi că de aici încolo mergi înainte….

NU, MERGI ÎNAPOI! Și unul dintre clișeele cunoscute, Viața merge înainte, este contrazis ab initio, câtă vreme romanul demonstrează că timpul merge înapoi, îți oferă surprize, metamorfoze și alte tipuri de adecvare la faptă, la partener, la lume, la relațiile complicate ale acestei lumi, la pofte, la tristețe, fiind o carte care, ba te îngândurează, ducându-ți pulsul spre bătaia unei povești de dragoste, ba spre filosofie, spre ideea finitudinii noastre sufletești pe acest pământ.

De la prima la ultima pagină asistăm  la un joc artistic al unei prozatoare care care dă impresia că scrie pe mătase.

Autoarea mărturisește că că există trei lucruri care încheagă romanul:

  1. 1. METAMORFOZA-tot ce există, de la stele, la pietre, la oameni, totul e metamorfoză. Ne facem iluzia că trăim într-un loc, dar trăim într-un râu care curge în permanență.
  2. ÎMPĂCAREA CONTRARIILOR,, sunt o persoană a armoniei, nu îmi plac conflictele și dizarmoniile și aici se armonizează cultura înaltă, goetheiană, cu prezenta cultură rock-pop.
  3. ILUZIA, în sensul bun al cuvântului, similar UMBREI.

În concluzie, nicăieri în pagină nu te afli în preajma întâmplătorului, astfel că fiecare idee  te îndeamnă să faci detectivistică, trimițându-te către capodopere ale picturii sau către Metamorfoza lui Kafka, toate perfect integrate în povestea interiorizată de personaj.

„Am scris o poveste de dragoste care schimbă legile vieții. Într-un moment de criză, la cumpăna vremii, la fel ca la cumpăna apelor, deși viața curge înainte, timpul unei femei o ia înapoi. Timpul e personaj, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei – cu timpul.“ — Ioana Pârvulescu.

 

Așadar…

Pentru că femeile sunt poezia lumii, frumusețea și puterea ei blândă, pentru că, înainte de a fi profesor, sunt femeie și mamă, voi încheia prezentarea cărții Aurul pisicii a Ioanei Pîrvulescu, mărturisindu-vă că sufletul meu a dansat printre cuvintele autoarei, care au traversat TIMPUL, DRAGOSTEA,  ADOLESCENȚA, CĂSĂTORIA,  FAMILIA, MATERNITATEA, METAMORFOZA PERSONALĂ, REGĂSIREA SINELUI.

CITIND PAGINILE  IOANEI PÂRVULESCU, AM AJUNS LA CONCLUZIA CĂ VIAȚA NU ÎNSEAMNĂ A AVEA CĂRȚI BUNE, CI A LE JUCA BINE PE CELE PE CARE LE AI…

VIZIUNEA CRITICĂ A LUI NICOLAE MANOLESCU ASUPRA LITERATURII DIN SECOLUL AL XIX-LEA. O ANALIZĂ SELECTIVĂ

de | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Critică literară, Text, context, intertext

Firu Iuliana-Marilena, Liceul Teoretic Novaci/Școala Gimnazială Novaci

 

Valorile estetice ale literaturii, în genere, au fost dintotdeauna un subiect care a necesitat atât dobândirea unor vaste cunoștințe de teorie literară, cât și o lectură și mai ales o (re)lectură a operelor literare ale autorilor vizați. Fără îndoială, exegetul și istoricul literar Nicolae Manolescu dovedește simțul preciziei și al responsabilității scrierii atunci când împărtășește cititorilor viziunea sa critică asupra literaturii române. Astfel, lucrarea Istoria critică a literaturii române rămâne o receptare actuală și complexă pentru orice filolog – și nu numai – care dorește să descopere în ce mod pe axa cronologiei se pot identifica opere și autori care au pus bazele culturii și literaturii române.

În prezentul demers, se va reflecta o privire în ansamblu a Istoriei critice a literaturii române prin trimitere la primul volum al lucrării – menționez că am consultat ediția apărută în 2002 la Editura AULA din Brașov. După cum se cunoaște, acest volum conține trei mari capitole, respectiv: Literatura medievală (secolele XVI-XVIII), Începuturile literaturii artistice (1787-1830) și Romantismul (1830-1889), cu subcapitole aferente. Cu referire la cel de-al doilea capitol al lucrării, consider că, pentru o bună consolidare a informațiilor prezentate de autor, este adecvată o atentă valorificare a subcapitolului Proza și teatrul, ce cuprinde următoarele părți: Ultimii cronicari. Mentalități noi în haine vechi, Oratori, retori și limbuți și Doi pionieri: Dinicu și Iordache Golescu.

Întregul subcapitol pune în lumină aspecte legate de faptul că proza vremii a fost mai puțin creatoare față de poezie. Nicolae Manolescu aduce în prim-plan informații prețioase despre reprezentanții Școlii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Nicolae Stoica de la Hațeg sau Ienăchiță Văcărescu.

O atenție deosebită îi este acordată cronicarului muntean Dionisie Eclesiarhul, despre care Nicolae Manolescu afirmă: „Limba cronicarului înțeapă adesea mai ales pe turci, dar nu cruță nici pe nemți. […] E ceva din Neculce și din Radu Popescu la el, aproape nebăgându-se în seamă că au trecut o sută de ani. […] Spiritul lui Dionisie este folcloric, la fel ca și sursele de informație”. (1)

În continuare, în prezentul demers mă voi opri asupra celor „doi pionieri” – după cum îi numește Nicolae Manolescu – ai literaturii române, Dinicu și Iordache Golescu. Sunt esențiale a fi menționate și alte informații despre aceștia, căci, după cum vom observa, atât Dinicu, cât și Iordache Golescu, au încercat în operele lor să ajute prin emancipare la culturalizarea literaturii române sub influența filosofiei luminilor. În 1821, prin înlăturarea domnilor fanarioți și revenirea la cei pământeni, marii intelectuali ai vremii au înțeles necesitatea distanțării de perspectiva idealistă și orientarea unei literaturi bazată pe pragmatism, astfel că se observă „scăderea interesului pentru literatura religioasă în păturile cultivate ale societății […], iar Iordache și Dinicu Golescu se asociază burgheziei în formare, cu care colaborează și în cadrul societăților culturale”. (2)

Opera singulară a lui Dinicu Golescu a fost așa-zisul „jurnal de călătorie”, intitulat Însemnare a călătoriii mele Constantin Radovici din Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826. Lucrarea a fost începută la vârsta de 47 de ani, când maturitatea scriitorului îi permite observarea crizei în care se află cultura și civilizația română. Critica este metoda fundamentală folosită de autor în scrierea jurnalului. Aceasta este una nepărtinitoare și evidențiază contrastul dintre Valahia și Europa. În urma vizitării unor orașe și sate din Ungaria, Austria, Italia și Elveția, autorul ia contact cu civilizația modernă de la început de secol XIX, fiind profund impresionat. Dinicu Golescu este printre primii oameni de cultură care călătorește pentru a scrie și pentru a oferi detalii prin prisma celor văzute și trăite. Este un model demn de urmat. Cu studii la Academia grecească din București, bun cunoscător al limbilor latină, franceză și italiană, acesta nu are în mod expres conștiința valorilor europene. Mai degrabă, el dorește să întocmească la finalul călătoriei un adevărat document psihologic și social, deoarece are simțul lucidității în momentul în care observă realitățile lumii.             Asupra acestei lucrări, Nicolae Manolescu afirmă: „Nu există în Însemnare plăcere gratuită a contemplării lumii, nici simț al frumosului natural ori artistic, nici, în fine, expresie literară a frământărilor sufletești individuale. Totul e orientat spre utilitate, spre notarea factorilor de civilizație materială, spre social și tipic”. (3)

În primele pagini ale lucrării, cele ce sunt adresate cititorilor, el îndeamnă la meditație, spre a se examina dacă patria noastră va putea ajunge vreodată la nivelul țărilor occidentale sau dacă se poate vorbi și în Țara Românească despre civilizație și bunăstare colectivă. Dinicu Golescu consideră: „vremea este a ne deștepta, ca niște bune gazde care când ies din casele lor adună pe seama lor și a casnicilor lor; așa și noi: adunând binele care din citiri de cărți bune și folositoare, care din călătorii […] să-l sădim în pământul nostru, spre rodire înmulțită”. (4) Întors în Valahia, el deplânge starea țăranului, situația materială a Țării Românești și lipsa de educație a oamenilor, motiv pentru care înființează în 1826 la Golești, în Argeș, o Școală de băieți. Un an mai târziu, în 1827, Dinicu Golescu pune bazele Societății literare de la București, cu ajutorul lui Ion Heliade-Rădulescu. Cei doi erau adepți ai ideilor iluministe, iar programul Societății prevedea redactarea de gazete în limba română, înființarea de teatre naționale și colegii, la București și Craiova, dar și întemeierea de școli primare la sate.

Adept al ideilor de libertate națională și socială, traducător din limba franceză și greacă, fratele lui Dinicu Golescu, Iordache, se circumscrie organizării școlilor românești, alături de profesorul Gheorghe Lazăr, fondatorul școlii bucureștene de la Sfântul Sava. Privind activitatea sa literară, trebuie amintit faptul că a scris despre diversele implicații politice la care a luat parte, cum ar fi cele de la revoluția lui Tudor Vladimirescu, în cronica Préscurtă însemnare dă turburarea Țării Românești ce s-a întâmplat la leat 1821, mart, după moartea lui Aleco Vodă Șuțu. De asemenea, a scris și comedii cu caracter satiric, care „sunt cuprinse sub titlul general de «Istoria Țării Rumânești. Starea Țării Rumânești pe vremea streinilor și a pământenilor» – titlu potrivit, căci ele ne zugrăvesc starea țării sub cei din urmă Domni fanarioți și sub Grigore Dimitrie Ghica”. (5)

Continuator al concepțiilor lui Ienăchiță Văcărescu privind folosirea limbii române literare, Iordache Golescu publică în 1840 o lucrare de gramatică în limba română sub titlul Băgări de sémă asupra canónelor grămăticești. Cărturarul scrie un Dicționar, dar și o lucrare importantă pentru evoluția limbii române, „o vastă culegere de proverbe, cugetări, istorioare, într-un manuscris de 854 de pagini” (6), intitulată Pilde, povățuiri i [și] cuvinte adevărate și povești, adunate de dumnealui Dvornicul Iordache Golescul, fiul răposatului Banul Golescul, cuprinzând numeroase proverbe, cugetări, istorioare.

Așadar, dacă Dinicu Golescu a fost un precursor al dezvoltării literaturii prin evidențierea contrastului dintre Valahia și civilizația europeană, Iordache Golescu este cel care ocupă în paginile literaturii de la începutul secolului al XIX-lea un loc de cinste, prin lucrările publicate care îl dovedesc a fi un cărturar activ al vremii.

Scrierile fraților Golești marchează primele decenii ale secolului al XIX-lea. Acestea sunt impregnate de promovarea valorilor naționale și sunt subordonate „destrămării feudalismului și a formării relațiilor capitaliste […] ce durează până în preajma revoluției burghezo-democrate din 1848”. (7) Atunci, potrivit lui Nicolae Manolescu, contextul Revoluției de la 1848 va da libertate oamenilor de cultură –  scriitori, istorici, adepți ai unor mișcări culturale, tipografi, editori ș. a. – pentru a pune bazele unei literaturi adevărate.

NOTE:

  • Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediție revizuită, Brașov, Editura AULA, 2002, p. 202.
  • Andrei Oțetea, Tudor Vladimirescu și Revoluția din 1821, București, Editura Științifică, 1971, p. 96.
  • Nicolae Manolescu, cit., p. 206.
  • Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriii mele Constantin Radovici din Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826, cuvânt înainte de Marin Bucur, București, Editura Eminescu, 1971, p. 17.
  • Bănescu, Viața și scrierile marelui-vornic Iordache Golescu. Bucăți alese din scrierile sale, Vălenii de Munte, Editura Neamul Românesc, 1910, p. 52.
  • Ibidem, p. 95.
  • Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, București, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 417.

Bibliografie:

  1. Bănescu, N., Viața și scrierile marelui-vornic Iordache Golescu. Bucăți alese din scrierile sale, Vălenii de Munte, Editura Neamul Românesc, 1910.
  2. Golescu, Dinicu, Însemnare a călătoriii mele Constantin Radovici din Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826, cuvânt înainte de Marin Bucur, București, Editura Eminescu, 1971.
  3. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediție revizuită, Brașov, Editura AULA, 2002.
  4. Oțetea, Andrei, Tudor Vladimirescu și Revoluția din 1821, București, Editura Științifică, 1971.
  5. Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, București, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1977.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

EMINESCU ȘI ȘTIINȚA MITULUI: ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE

de | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Poezie, Text, context, intertext

Profesor Dr. Găvan Elena-Diana, Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

  1. Despre mit

Conceptul-cheie al mitologiei, mitul s-a bucurat de-a lungul timpului de mai multe definiții. Romulus Vulcănescu, în celebrul său studiu, Mitologie română, împarte definițiile date mitului în trei grupe diferite: „definiții heretonomiste ce țin de științele umaniste care au folosit mitul în scopuri auxiliare; definiții autonomiste ce țin de enunțurile independente ale științei mitului și ale mitologiei; și definiții interdisciplinariste ce țin de focalizarea interdependentă a sistemului de științe social-istorice asupra mitului, întru lămurirea științei mitului și sistematizarea mitologiei” [Vulcănescu, 1987:25]. Autorul consideră că mitul poate fi „lămurit” prin „elementele lui constitutive”, prin „motivele fabulației și anecdoticii”, „prin tipologia lui stadial-istorică”, „prin logicitate și veridicitate”, „prin polivalența, polisemia și poliglosia mitului” [Vulcănescu, 1987:26].

După ce trece în revistă definițiile lui Claude Levi-Strauss și Mircea Eliade, autorul Mitologiei române rezumă că miturile sunt „produse directe ale unui mod de gândire logică de tip totemic”. Elementele constitutive mitului sunt mitemele, iar mitul devine „un instrument de discernere a gândirii magice”.

În cercetarea motivelor fabulației și anecdoticii mitului, Romulus Vulcănescu aduce în discuție studiul lui Lauri Honko, în viziunea căruia „mitul este un concept în evoluția căruia se află o istorie complexă” [Vulcănescu, 1987:28]. Lauri Honko împarte definițiile mitului în două categorii: teoriile antice și cele moderne. Cercetătorul amintește că termenul „mythos” apare în opera lui Platon Protagoras și că Aristotel aprecia vechimea miturilor. De asemenea, teoriile moderne ale mitului sunt formulate de către oameni de știință care prezintă o direcție de cercetare științifică a mitului. Aceștia conferă mitului statutul de document istoric și consideră necesar ca omul de știință să facă diferența între realitatea concretă și cea mitică. Romulus Vulcănescu încearcă să unifice aceste puncte de vedere, considerând mitul „un element al gândirii globale”. În viziunea sa, mitul nu se opune gândirii stiintifice, deoarece el este „îmbibat de logicitate la toate nivelele conștiinței, după principiul vaselor comunicante și al osmozei între stările de conștiință, în condiții normale de activitate spirituală”. Potrivit acestei perspective, mitul este „un elaborat polivalent, polisemic si poliglosic al logicității mitice” [Vulcănescu, 1987:31]. În acest sens, Romulus Vulcănescu enumeră cele trei tipuri de cunoaștere prin mit: cunoașterea rațională, cunoașterea subconștientă și cunoșterea inconștientă, mitul fiind un „sinteticum al tuturor”.

Merită a fi amintită aici pledoaria lui Romulus Vulcănescu despre relația dintre mit și adevăr, subiect al multor controverse de-a lungul timpului, deoarece cunoașterea științifică a fost mereu opusă cunoașterii mitice. Karl R. Popper amintește în studiul său În căutarea unei lumi mai bune că primul om care a constituit „o teorie a adevărului, care a legat ideea de adevăr obiectiv cu ideea failibilității de principiu a omului, a fost presocraticul Xenofan” [Popper, 1998:205]. Această tradiție a fost numită și „școala scepticilor”, iar scepticul este văzut ca un „om neîncrezător”. Plecând de la această premisă, Popper recomandă să se facă distincție între „ideea adevărului obiectiv și ideea căutării adevărului”. Concluzia filozofului este că Xenofan era un căutător pentru care adevărul era obiectiv.

Romulus Vulcănescu explică relația dintre mit și adevăr prin analiza a ceea ce poate fi adevărat în mit și ceea ce poate fi inventat. De asemenea, pune în legătură această relație cu raportul dintre mitizare și demitizare, în viziunea sa, demitizarea fiind, de fapt, o „re-mitizare permanentă”. Concluzia criticului este că încă de la Schelling se cunoaște că elementele care alcătuiesc mitul, luate separat nu pot fi adevărate, că poate fi adevărat doar „mitul în întregimea lui”.

Un alt cercetător de seamă al mitului, datorită căruia acest concept fundamental al mitologiei s-a bucurat de mai multe definiții, a fost Mircea Eliade, care în Aspecte ale mitului realizează atât o istorie a mitului, cât și o clasificare a miturilor din diverse culturi. Scriitorul român amintește că savanții secolului al XIX -lea vedeau mitul drept „o fabulă”, o „ficțiune”, o „invenție”, dar că savanții occidentali ai secolului XX considerau mitul „o istorie adevărată”. În încercarea de a defini mitul, Mircea Eliade consideră că „miturile descriu nu numai originea lumii, a animalelor, a plantelor și a omului, ci și toate evenimentele primordiale în urma cărora omul a devenit ceea ce e azi, adică o ființă muritoare, sexuată, organizată în societăți, nevoită să muncească și muncind potrivit anumitor reguli” [Eliade, 1978:11].

Pentru Eliade, definiția cea mai potrivită este aceasta: „mitul povestește o istorie sacră, el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al „începuturilor” [Eliade, 1978:5]. O trăsătură importantă a mitului, semnalată de Mircea Eliade este aceea că miturile sunt o irumpere a sacrului în lumea reală, iar această „izbucnire a sacrului fundamentează cu adevărat lumea și o face așa cum arată azi” [Eliade, 1978:6]. Autorul realizează în studiul său un glosar al miturilor care unifică civilizații diferite: mitul cosmogonic, mitul eschatologic, mitul „întoarcerii în urmă”, mitul memoriei și al uitării, mitul sacru și câteva mituri ale lumii moderne care valorifică tot ideea „regressus ad uterum”.

Mircea Anghelescu în Dicționar de termeni literari definește mitul într-un stil asemănător lui Mircea Eliade. În viziunea lui, mitul este „narațiune despre ființe supranaturale sau eroi, ale căror acțiuni sunt plasate într-un timp arhaic și au valoare exemplară, religioasă și simbolică pentru toate acțiunile umane de același tip, explicând și originea cosmosului, a omului, a altor ființe sau a unor lucruri” [Anghelescu, 157].

Recunoscând că o definiție exhaustivă a mitului este imposibilă, Victor Kernbach interpretează conceptul de mit tot cu ajutorul termenului narațiune. În viziunea lui, mitul este „o narațiune tradițională emanată de o societate primitivă imaginându-si explicarea concretă a fenomenelor și evenimentelor enigmatice cu caracter fie spațial, fie temporal, ce s-au petrecut în existența psihofizică a omului, în natura ambiantă și în universul vizibil ori nevăzut, în legătură cu destinul condiției cosmice și umane, dar cărora omul le atribuie obârșii supranaturale datând din vremea creației primordiale și, ca atare, le consideră sacre și revelate strămoșilor arhetipali ai omenirii, de ființe supraumane în clipele de grație ale începuturilor [Kernbach, 1978:5]. Autorul realizează o clasificare substanțială a miturilor în patru mari clase: „mituri memoriale, fenomenologice, cosmografice și transcendentale” [Kernbach, 1978:8]. Convins că miturile interferează, Kernbach consideră miturile a fi complexe, reclasificându-le în șase categorii generale: „cosmogonia, elementele, panteonul, arhetipurile, destinul, spațiul și timpul” [Kernbach, 1978:11].

  1. Mitul ca structură de cunoaștere în poezia eminesciană

Autor al unei poezii mitice, Mihai Eminescu valorifică teme și motive mitice, precum: natura, folclorul, cosmogonia, spațiul dacic, timpul istoric, mitic. Se pare că opera sa conține elementele a două mitologii: una dacică, printre care ilustrează „vârsta de aur” a Daciei antice și alta, medievală, prin care subliniază „vârsta eroică” a Evului Mediu românesc.  În acest sens, istoricul Sorin Antohi punctează cele două perioade, cu caracter repetabil în opera mitică eminesciană: „sfârșitul lumii dacice și Evul Mediu românesc, la rândul său, acesta din urmă are mai multe momente de elecțiune: anul 1400, epoca lui Ștefan cel Mare, cea a lui Matei Basarab și Vasile Lupu” [Antohi, 1999:128].

În viziunea istoricului, Dacia, dacismul fac ca „mitul să prevaleze” [Antohi 1999:129]. De asemenea, Ioana Em. Petrescu asociază Dacia cu o „vârstă de aur a gândirii mitice”. Aceste constante mitice, inspirate din misterul dacilor, al Daciei, ca spațiu sacru, sunt evidente în cinci poeme mitice care alcătuiesc, așa cum consideră Romulus Vulcănescu, un „pentaptic”, „un ciclu mitic cu alte dimensiuni etnice și alt suflu epic, mai amplu și mai patetic, inspirat din viata poporului dac” [Vulcănescu, 1987:610]. Aici intră poemele: Gemenii, Nunta lui Brig Belu, Sarmis, Rugaciunea unui dac și Memento Mori. Aceste poeme înregistrează pe retina cititorului mitologia unei Dacii care trece dincolo de timp și de moarte, o Dacie eternă pentru memoria culturală a poporului român.

I. Negoițescu vede natura ca sursă dătătoare de vrajă și mit, deoarece ea aduce, „tărâmului eminescian proporții de mit și acea vrajă obiectivă de lume sub pecetea sacrului”. Criticul o definește ca pe o „natură, care revine din belșug, își răspândește sonurile și miresmele, și mai ales respiră prin toți porii ei elementaritatea, titanismul, << sfințenia >>” [Negoițescu, 1984: 87]. Se pare că natura este supusă unui travaliu al imaginației creatoare a lui Eminescu, contemplației poetice, ochiului mitic ce îi semnalează sacralitatea. Prin acest aspect, toată opera eminesciană poate fi definită prin eticheta succintă, dar profundă a lui Dan C. Mihăilescu, drept „un poem al devenirii prin privire” [Mihăilescu, 1982: 87]. Natura este supusă unei radiografii estetice ce naște geografii sacre. Peisajul pictat de Eminescu trădează dorința acestuia de a anticipa „ideea spațiului ondulat la Vasile Conta, a spațiului mioritic la Lucian Blaga și a muntelui sfânt din Carpați, ca axis mundi (<<jumătate-n lume, jumătate-n infinit>>) la Nicolae Densușianu, „ideea de spațiu-mandala în literatura română, după Silvia Chițimic” [Vulcănescu, 1987:609].

Din clasificarea lui Victor Kernbach, gândirea mitică eminesciană este evidențiată cel mai mult prin predilecția poetului pentru cosmogonii. Aici este punctul de întâlnire dintre cunoașterea de tip științific, poetul valorificând un vocabular științific și cunoașterea artistică, pentru care face apel la intuiție și la imaginație creatoare, păstrându-și structura de poet romantic. În acest sens, Cătălin Ghiță afirmă: „Spațiul dacic este recuperat din unghi mitic și pliat pe o ideologie budistă, de stingere ontologică în Absolutul inefabil” [Ghiță, 2005:230]. Criticul consideră Rugăciunea unui dac „releul unui elaborat scenariu cosmogonic” [Ghiță, 2005:223] în care un rol covârșitor îl are „eul instaurator” care „reface exactitatea unui act ritualic din ilud tempus” [Ghiță, 2005:219].

Prin mitul cosmogonic, Eminescu înglobează în opera sa tot ceea ce Victor Kernbach consideră a fi mituri fenomenologice: „facerea lumii din haosul primordial” (Scrisoarea I); „antropogonia” (crearea omului, ca pereche arhetipală – Strigoii); „eschatologia”, ce vizează presentimentul morții – Scrisoarea I, Odă (în metru antic); „cadrul astral”, prezența „luminatorilor”; elementele (apa, focul, pământul, aerul-Memento Mori). Dintre miturile cosmografice, „panteonul”, „teogonia” sunt valorificate în Luceafărul sau zeii dacici, demiurgul, ce are ca echivalent, în viziunea lui Cătălin Ghiță, „sufletul universal”, deoarece este o instanță plotiniană” [Ghiță, 2005:220].

Dintre miturile transcedentale, în poezia eminesciană apare: „destinul”, care este implacabil și care subjugă atât pe om, cât și pe zei; „universal dual”: lumină-întuneric, mișcare-repaus, viață-moarte; condiția umană și încercarea nefastă a omului de a o depăși, prin zbor ca în Luceafărul; „aria timpului”, acel „illo tempore” care subliniază nimicnicia omului în fața geniului, a demiurgului, a morții.

Mitologia medievală, care pune pecetea unei vârste eroice, este evidențiată prin poezii ca Scrisoarea III și proiectul pierdut Horiadele, ce elogia destinul lui Horia. De asemenea, dragostea lui Eminescu pentru folclor atinge proporții mitice prin intermediul următoarelor creații: Făt-Frumos din lacrimă, Călin Nebunul, Făt-Frumos din tei, Fiul lui Dumnezeu, Borta vântului, Călin, file din poveste, Luceafărul, Strigoii.

Nu numai natura reprezintă în poezia lui Eminescu o sursă mitologică, ca orice căutător romantic de absolut, poetul potențează în scriitura sa mitul erotic. Iubirea apare atât ca factor cosmic, ca o cheie de întelegere a universului, cât și ca un „mit al sufletului” [Todoran, 1972: 539]. I. Negoițescu cataloghează „vizionarismul ce stă la baza scrierilor mitice eminesciene, drept „htonic și ne-creștin” [Negoițescu, 1984: 131]. De asemenea, Cătălin Ghiță opinează „cosmogonia și eschatologia eminesciene urmează un <<mit al eternei reîntoarceri>>, un model metafizic al unei circularități perfecte” [Ghiță, 2005:234]. Această circularitate se poate extinde la toate miturile eminesciene, acestea având o valoare inestimabilă atât analizate fragmentar, cât și în totalitatea lor.

  • Concluzii

Știința mitului este un meșteșug artistic valorificat de Mihai Eminescu și prin prisma limbajului poetic. Sunt evidente în opera sa poetică acele „stileme” proprii pe care Romulus Vulcănescu le identifica a fi mitopoetice. Acestea sunt alegoria, metafora și simbolul.

Alegoria este utilizată în portretizarea lui Orfeu, despre care Edgar Papu crede că în poezia eminesciană, „apare ca un demiurg de tip pitagoreic, ce înstrunează cu sunetele harfei sale armonia sferelor” [Papu, 1971:54]. Metaforele alcătuiesc instrumentarul cu care poetul descrie Dacia, ca locus primordial sau în alcătuirea imaginii universului ca o pluralitate de lumi, prin această viziune, Eminescu înscriindu-se, așa cum semnala și Ioana Em. Petrescu, pe axa unui pattern cosmologic kantian. Tot prin metafore, Eminescu redă raportul dintre om și Dumnezeu sau ilustrează mitul erotic. Simbolul apare ca un modus operandi eminescian, deoarece opera sa mitică este presărată cu elemente simbol, cu acele miteme, așa cum le numea Gilbert Durand.

Aceste figuri de stil mitopoetice alcătuiesc un corpus de documente care atestă imaginea unui Eminescu-făuritor al unei mitologii proprii care se află în corespondență cu mitologiile vedantine, indiene, chineze. Prin acestea, poetul își dorește recuperarea unui timp sacru, reconstruirea universului în așa fel încât să fie salvat de un prezent nedemn. De aceea, poetul cade pradă vizionarismului său exacerbat, prin care își construiește propriile rațiuni, dar și propriile sentimente.

 

Bibliografie

  1. Opere

Eminescu, Mihai. Poezii. 3 vol. Ediție îngrijită de D. Murărașcu, Ed. Minerva, București, 1982

  1. Referințe critice

Anghelescu, Mircea. Ionescu, Cristina. Lăzărescu, Gheorghe. Dicționar de termeni literari, Ed. Garamond, București.

Antohi, Sorin. Civitas Imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, Ed. a II-a, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Eliade, Mircea. Aspecte ale mitului, Ed. Univers, București, 1978.

Kernbach, Victor. Miturile esențiale, Ed. ștințifică și enciclopedică, București, 1978.

Ghiță, Cătălin. Lumile lui Argus: o morfotipologie a poeziei vizionare, Ed. Paralela 45, 2005.

Mihăilescu, Dan C. Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, București, 1982.

Negoițescu, I. Poezia lui Eminescu, ed. a IV-a revăzută, Ed. Eminescu, București, 1984.

Papu, Edgar. Poezia lui Eminescu. Elemente structurale, Ed. Minerva, București, 1971.

Petrescu, Ioana Em. Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetică, Ed. Paralela 45, Pitești, 2002.

Popper, Karl R. În căutarea unei lumi mai bune. Conferințe si eseuri din trei decenii. Traducere din germană de Anca Rădulescu, Ed. Humanitas, București, 1998.

Todoran, Eugen. Eminescu, Ed. Minerva, București, 1972.

Vulcănescu, Romulus. Mitologie română, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987.

O complementaritate genială: Eminescu și Cultura

de | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Poezie, Text, context, intertext

Profesor dr. Evelina Țipluică, Liceul Tehnologic Roșia Jiu/Universitatea „Constantin Brâncuși” (cadru didactic asociat)

Introducere 

Acest text are ca punct de pornire o preocupare de-a mea mai veche, legată de alte ipostaze eminesciene, de-a lungul căreia, din lectură în lectură, am dat de-un volum, ,,Mihai Eminescu – Scrieri politice”. Practic, lucrarea de față reprezintă o sinteză a articolelor în care este exprimat interesul eminescian față de realitatea contemporană vremii sale, cu tot ce poate cuprinde vastul termen, alta decât cea cu care acesta ne-a obișnuit, și anume, cea literară. Aici ne vom limita însă asupra unei singure directii: învățământul în percepția eminesciană.

Profunzimea creatoare deschisă și către alte zone este subliniată, de asemenea, de Constantin Noica, în „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”: „Este în el o dublă natură de gânditor, cu o față care-l trimitea nestăpânit la problemele ultime, unde nu încape loc decât pentru elegia marii poezii, și o față întoarsă spre lumea reală care-i trezea interesul pentru concret, pentru limbă și limbi, pentru dramaticele realități.” (Noica 1975: 164).

Iată, generic, câteva dintre direcțiile idealului educațional eminescian: 

  1. a) Educația este temelia dezvoltării naționale.
  2. b) Școala trebuie să ofere cultură, nu doar informații.
  3. c) Profesorul este principalul agent formativ.
  4. d) Educația trebuie să fie riguroasă și meritocratică.
  5. e) Identitatea culturală și limba sunt elemente centrale ale formării individului.
  6. f) Moralitatea și responsabilitatea civică sunt obiective educaționale fundamentale.

 

  1. Funcția cultură a școlii în viziunea lui Eminescu 

 

Între sens și nonsens. Sau între ieri și azi. Între poezie și ceea ce dictează ea în subtext: identitate națională, școală, dascăl și iubire – ansamblu care compune cultura. Iubirea ca formă a culturii. (Și) Actualitatea pedagogică a lui Eminescu.

Mihai Eminescu proiectează una dintre figurile centrale ale culturii românești, iar influența sa depășește barierele domeniului literar. În imaginarul colectiv ne-am obișnuit să-l reperăm ca poetul național, creatorul unui limbaj poetic modern și simbolul spiritualității românești. Pe lângă toate acestea, să nu pară o îndrăzneală să accesăm și o altă parte esențială a moștenirii sale intelectuale, care se regăsește în vasta operă publicistică, acolo unde analizează sistemul politic, structurile sociale, economia și, nu în ultimul rând, educația și școala – implicit.

În „Timpul”, în fragmentele teoretice și în corespondență, întâlnim un set coerent de principii pedagogice. Deși Eminescu nu a fost pedagog în sensul formal al termenului, reflecțiile sale conturează o viziune profundă asupra formării omului, asupra rolului școlii și asupra responsabilității culturale a dascălului. Aceste idei sunt relevante mai ales astăzi, într-o epocă marcată de globalizare, tehnologie digitală și transformări rapide, tocmai pentru că ating probleme de fond ale educației: meritocrația, calitatea actului didactic, calitatea dascălului, calitatea informației, identitatea, echitatea și, astfel, cultura. Actualitatea pedagogică a lui Eminescu nu derivă din aplicarea directă a unor concepte didactice, ci din capacitatea sa de a identifica principii atemporale care susțin funcționarea oricărui sistem educațional sănătos.

I.1. Critica de ieri, realitatea de azi

Cu o privire analitică și în detaliu, Eminescu transpune in cuvinte tendința societății românești de a adopta modele occidentale de educație fără a ține seama de contextul intern. De același lucru ne plângem și azi. La ani-lumină. La vremea respectivă, în educație, acest lucru însemna manuale sofisticate fără infrastructură, programe „moderne”, fără profesori pregătiți și instituții create după tipare occidentale, dar lipsite de resursele necesare.

,,Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină și-l sădești in mod meșteșugit într-o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru și răsădit în mod meșteșugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franțuzească? Iată întrebări la care nu indrăznim a răspunde. Dumnezeul părintilor noștri să aibă îndurare de noi.” (Opere X, 442)

Iată cum acest mecanism este încă vizibil. Asistăm incremeniți și fără aprobare unor reforme accelerate, unor schimbări frecvente de curriculum, unei introduceri a digitalizării fără formare adecvată pentru profesori, unor încercări de aliniere la standarde internaționale fără adaptare la realitățile locale. Așadar, critica eminesciană de atunci devine un avertisment metodologic (și) azi: nicio reformă educațională nu poate reuși dacă nu pornește de la nevoile reale ale sistemului.

I.2. Fundamentul educației: competențe, valori, cultură generală

„Fundamentul”, în viziunea lui Eminescu, reprezintă temeiul: nivelul de pregătire al dascălului, cultura generală, stabilitatea programelor, a manualelor, a structurii examenelor naționale, disponibilitatea resurselor, disciplina și seriozitatea. În pedagogia contemporană, „fundamentul” ar putea fi echivalat cu competențele reale, cu gândirea critică, cu literația culturală și digitală, cu formarea caracterului.

,,Dacă învățământul primar e atât de deplorabil cel secundar nu lasă mai putin de dorit. Programele s-au modificat și se modifică cu repeziciunea figurelor din caleidoscop și nici un profesor nu mai e sigur de cursul ce va fi chemat să predea, de astăzi până mâine. Localele se află intr-o stare de dărăpănare neiertată. Nici o îmbunătățire în colecțiuni, in muzee, in materialul școlar în genere.” (Opere XIII, 394) Astfel, Eminescu prefigurează esența unui sistem de învățământ serios: educație centrată pe competențe reale, nu pe acumulări formale.

 

I.3. Dascălul – model de autoritate morală și intelectual complet 

Nici dascălul n-a rămas neatins de Eminescu în articolele sale. Nu avea cum, fiind factor intrinsec al educației. În articolul „Învățământul public”, el insistă asupra rolului profesorului în formarea gustului estetic și a gândirii critice. Acesta denunță adesea „dăscălimea improvizată”, profesorii formați superficial sau numiți prin influențe politice. Pentru el, profesorul trebuie să fie un reper de moralitate și integritate. Această exigență reflectă o concepție modernă asupra profesiei didactice: un cadru didactic nu este doar un furnizor de informații, ci un model social. Eminescu avea o viziune enciclopedică asupra educației. Profesorul trebuia să aibă o cultură solidă, să fie bine ancorat în tradiție, dar și deschis la universalitate.

,,Profesorii trebuie să se specializeze de acum înainte. Din simpli absolvenți ai facultăților, din simpli licențiați, ei trebuie să devie cu timpul învățați adevărați în ramurile lor și să facă de prisos emigrarea tinerimii noastre în străinătate. La noi, unde cultura a fost de secole înțelenită, nimeni nu are scuza că antecesori iluștri nu i-ar mai fi lăsat nimic de lucrat; din contră, tuturor li se prezintă posibilitatea de-a câștiga prin muncă o reputație respectată.” (Opere XIII, 261)

Pedagogia actuală recunoaște aceasta idee în conceptul de „profesor reflexiv”, capabil să învețe continuu, să se adapteze noilor provocări educaționale, ba mai mult de atât, să îmbrățișeze chiar și ceea ce nu intelege a fi util. 

I.4. Traseul cultural al educației: limba, literatura și identitatea

Pentru Eminescu, cultura națională reprezintă nucleul educației, totodată, fundamentul unui popor este dat, de asemenea, de nivelul de cultură al individului. Evident, cultura nu-și poate face loc printr-o altă cale mai sigură decât studiul aprofundat al limbii române, al istoriei neamului românesc, al literaturii și al tradițiilor – considerându-le elemente esențiale în formarea identității tinerilor. Eminescu nu promovează însă un naționalism îngust, rigid, ci invită la o cultură națională deschisă universalului, prin raportare complexă la modele străine.

Azi accesăm o lume caracterizată de migrație, multiculturalism și identități fluide, iar educația identitară și culturală devine o provocare reală. Particularizând, observăm constant în dinamica lexicului integrarea unor noi termeni în urma evenimentelor socio-culturale. Ar putea fi chiar denumită generic ,,limbajul tinerilor”. Putem să-i spunem o împănare a limbajului cu anglicisme. Și asta-mi pare mie tot o formă de diminuare a statutului cultural românesc. Să considerăm asta remotivare? În sfârșit, promovarea patrimoniului cultural, echilibrată cu deschiderea spre valori universale, reprezintă o cerință esențială a pedagogiei actuale, în deplină consonanță cu gândirea eminesciană.

Concluzii

            Privită ca o zonă care poate prejudicia imaginea eminesciană și, probabil, din acest motiv este prea puțin străbătută de literați, publicistica lui Eminescu rămâne un spațiu fertil și cu o forță creatoare desăvârșită. Scrierile eminesciene care ating cotidianul supun discursul jurnalistic al vremii la primenire, exact la fel cum poezia sa provoacă lirismul românesc la noi mijloace de expresie. Astfel, actualitatea lui Eminescu derivă, așa cum am menționat și pe parcursul acestui articol, din problematicile abordate, care vin astăzi să răspundă unor întrebări, să nască curiozități noi sau chiar să creeze în individ noi valori care îi deschid calea spre Cultură.

BIBLIOGRAFIE

  1. Eminescu 1989: Mihai Eminescu, Opere X, București;
  2. Eminescu 1985: Mihai Eminescu, Opere XIII, București;
  3. Noica Constantin 1975, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, București;

ANEXE

  1. Mihai Eminecu – ,,Scrieri politice”

Manifest județean pentru CULTURĂ

de | ian. 15, 2026 | Text, context, intertext

Ziua Culturii Naționale, sărbătorită anual la 15 ianuarie, data nașterii poetului romantic Mihai Eminescu, reprezintă mai mult decât un moment omagial: ea este un act de conștiință culturală și un exercițiu de exegeză  asupra identității spirituale românești. De aceea, profesori și elevi din județul Gorj au redactat un Manifest județean pentru CULTURĂ care cuprinde idei despre valorile culturale românești, despre rolul școlii și al limbii române, despre specificul național și însemnătatea poeziei eminesciene, după cum urmează:

  1. Ce poți face cu o carte?

~ O poți folosi ca pe o oglindă în care te privești din multiple unghiuri, descoperind astfel cum literatura te ajută să te înțelegi mai bine pe tine însuți.

~ O poți folosi ca pe o cheie ce îți deschide ușa altor lumi sau ca pe o cheie spre sine, spre acceptare, spre frumusețe.

~ Pentru mine, o carte devine o modalitate de a dialoga, în tăcere, cu ceilalți.

  1. Generația noastră trăiește într-o lume mult mai modernă decât generațiile care au fost înaintea noastră , cu tehnologie și influențe din toate părțile, dar asta nu înseamnă că trebuie să uităm valorile culturale românești. De la părinți și bunici am moștenit tradiții, obiceiuri, limba și respectul pentru istorie, care ne definesc ca români. Chiar dacă tinerii de azi sunt mai diferiți, mai conectați la internet și la alte culturi, este important să păstrăm aceste valori și să le ducem mai departe. Generațiile dinainte au luptat și au muncit pentru identitatea noastră, iar datoria noastră este să nu o pierdem, ci să o adaptăm vremurilor în care trăim, fără să uităm cine suntem.
  2. De ce e utilă, totuși, literatura?

Pentru că ne ajută să dăm sens lumii în care trăim. Pentru că ne oferă un spaţiu de simulare, ca cel în care se antrenează astronauţii, în care să ne putem exersa liber capacitatea de a ne trăi propriile existenţe, pentru că ne definește propria identitate…

Criticul și eseistul contemporan Liviu Papadima, profesor de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din București,  într-un articol din Dilema veche (nr. 551 din 4-10 septembrie 2014), spunea că poveștile citite hrănesc una dintre aplecările noastre native definitorii, curiozitatea. Că ne îndrumă spre o înţelegere deliberativă a lumii…Că ne pun la dispoziţie un rezervor inepuizabil de alternative pentru ideile şi credinţele noastre, atunci când valabilitatea acestora începe să se erodeze. Că ne ţin treze imaginaţia şi creativitatea, de care avem în permanenţă nevoie. Că ne ajută să visăm. Că ne deschid căi neaşteptate cunoaşterii de sine. Că ne fac mai înţelegători şi mai toleranţi faţă de ceilalţi… E ca atunci cînd îţi faci o casă. Nu toţi ne dorim palate, dar vrem cu toţii o locuinţă în care să nu ne frecăm umerii de pereţi, atunci cînd ne mişcăm. Citim ca să ne facem locul în care să putem locui.

Sentimentul de realitate este exprimat uneori prin personajele  care rătăcesc mǎcinate de nelinişti, de eşecuri, de remuşcări, de golul vieţii lor, sau înfăţişate ca nişte fiinţe pierdute în lipsa de sens a existenţei.

Operele literare sunt adesea un amestec de feerie, poezie şi coşmar, pe de-o parte, de critică socială şi culturală, pe de altă parte.

Conţin zbuciumul celui care constată că viaţa e infernală şi totuşi o iubeşte cu Infernul ei cu tot. O fiinţă care vrea să fie liberă, într-o lume care seamănă cu o temniţă din care nu se poate elibera…

Uneori personajele  apar ca uimite de ciudăţenia universului, de incapacitatea individului de a şti, de a înţelege…

Au revelaţia Morţii, a Răului, a unei inadmisibile condiţii existenţiale…

Alteori paginile citite conțin extazul omului îndrăgostit de sine, de lume și de viață…

Suflete rănite renasc și iubesc cu aceeași pasiune…Trăim alături de ele, suferim alături de ele și ne înnobilăm sufletul cu fiecare dintre reușitele lor, ca și cum ar fi ale noastre…

Iată de ce e utilă, totuși, literatura…

Pentru că a trăi este o artă în care vom fi multă vreme începători….

Iar literatura e trăire pură….

  1. Școala are un rol foarte important în viața noastră, deoarece ne ajută să ne formăm ca oameni și să învățăm lucruri esențiale pentru viitor. Prin școală nu acumulăm doar informații, ci ne dezvoltăm gândirea, învățăm să comunicăm și să ne exprimăm corect. Limba română are o valoare deosebită, fiind modul prin care ne exprimăm sentimentele, ideile și identitatea noastră ca popor. La orele de limba română învățăm să scriem și să vorbim corect, dar și să apreciem literatura și cultura românească. Astfel, școala contribuie la păstrarea și transmiterea limbii române, care este o parte importantă a identității noastre.
  2. Suntem generația care trăiește între tradiție și viitor. Într-o lume în care totul se schimbă rapid, cultura românească rămâne un reper stabil, iar școala este spațiul în care învățăm să înțelegem cine suntem, de unde venim și încotro putem merge. Cultura românească ne oferă sentimentul apartenenței. Prin istorie, limbă și tradiții, învățăm că identitatea nu este un dat, ci o responsabilitate. Demnitatea înseamnă să ne respectăm rădăcinile și să ne asumăm prezentul. România a dat lumii artiști, scriitori și gânditori care au schimbat perspective. De la Brâncuși la Enescu, de la Eminescu la Nichita Stănescu, cultura noastră arată că imaginația este una dintre cele mai puternice resurse ale noastre. În cultura românească, comunitatea a fost mereu un sprijin. Tradițiile, obiceiurile și viața satului au cultivat ideea că oamenii sunt mai puternici împreună. Această solidaritate rămâne esențială și astăzi. Folclorul, miturile și sărbătorile noastre sunt strâns legate de natură. Cultura românească ne învață să trăim în armonie cu mediul și să protejăm ceea ce ne-a fost lăsat. Indiferent de forma ei, spiritualitatea a oferit românilor sens și rezistență. Ea ne ajută să ne păstrăm echilibrul într-o lume agitată. Prin literatură, istorie, artă și limba română, școala ne ajută să înțelegem valorile care au construit această cultură. Aici învățăm să recunoaștem frumusețea și profunzimea ei.

Educația nu înseamnă doar note și examene. Înseamnă să înțelegem lumea, să ne implicăm, să respectăm diversitatea și să contribuim la binele comunității. Într-o epocă a tehnologiei și a inovației, creativitatea este esențială. Școala trebuie să fie un spațiu în care ideile noi sunt încurajate, iar elevii sunt sprijiniți să își descopere talentul. Tinerii trebuie să cunoască tradițiile, dar și să fie pregătiți pentru viitor. Școala are rolul de a transforma cultura într-o resursă pentru dezvoltare, nu într-un simplu capitol de manual. Educația înseamnă și formarea caracterului. În școală învățăm să ascultăm, să argumentăm, să colaborăm și să ne respectăm unii pe alții.

Cultura românească este o forță vie, iar școala este locul în care această forță prinde formă în fiecare generație. Ca liceeni, avem responsabilitatea de a continua această moștenire și libertatea de a o reinventa.

  1. De Ziua Culturii Naționale, ne oprim pentru o clipă din ritmul grăbit al prezentului și ne îndreptăm gândul spre valorile care definesc spiritul românesc. Cultura devine memorie vie și lumină, iar personalități precum Mihai Eminescu, George Enescu, Constantin Brâncuși, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Constantin Noica se conturează ca repere esențiale ale identității noastre.

Eminescu ne-a lăsat cuvântul nemuritor și convingerea potrivit căreia ,,cultura este cea mai bună avere a unui popor”, Brâncuși ne-a învățat simplitatea absolutului, Blaga respectul pentru mister, iar Noica ne-a făcut să înțelegem că ,, un popor se salvează prin cultură”.

A cinsti această zi înseamnă a păstra vie moștenirea primită și a transmite mai departe valorile care ne definesc, pentru ca spiritul românesc să rămână viu și demn.

  1. Eminescu – prezent continuu

Astăzi, într-un timp în care oamenii aleargă după sens,
prezentul devine trecut într-o secundă,
iar eul nostru se fragmentează în pixeli,
doar literatura ne aduce acasă, în emoție și cuvânt.
Acum e timpul să…

…Ne oprim pentru cultură.
…Ne oprim pentru limba română.
…Ne oprim pentru Mihai Eminescu.

Eminescu nu este doar un poet din manuale.
Nu este doar o fotografie veche
sau un nume rostit la ceremonii.

Eminescu este o voce.
O voce care  vorbește despre iubire, despre om,
despre locul nostru în Univers.

El a scris despre stele și infinit
cu mult înainte ca oamenii să ajungă în spațiu.
A vorbit despre timp
ca despre ceva care trece, se frânge, se întoarce,
exact cum îl simțim și noi astăzi,
când zilele par prea scurte
și anii trec prea repede.

Într-o societate digitalizată,
în care suntem conectați la tot,
însă deconectați de la noi înșine,
Eminescu ne amintește să învățăm să iubim cultura și literatura.

El ne învață că omul nu este doar ceea ce are,
ci ceea ce simte.
Nu este doar prezentul grăbit,
ci și memoria, visul, speranța.

De aceea Eminescu este actual.
Pentru că întrebările lui sunt și întrebările noastre:
Cine suntem?
Ce rămâne după noi?
Ce este iubirea?
Ce este timpul?
Ce este omul într-o lume atât de mare?

Eminescu este universal,
pentru că vorbește despre lucruri care nu îmbătrânesc:
despre dor,
despre singurătate,
despre frumusețe,
despre dorința de absolut.

El a făcut din limba română
un loc în care gândul devine poezie
și emoția devine adevăr.

Astăzi, când îl celebrăm pe Mihai Eminescu,
nu celebrăm doar un poet,
ci o parte din noi.

Pentru că atâta timp cât ne punem întrebări,
atâta timp cât iubim,
atâta timp cât căutăm sensul vieții,
Eminescu trăiește.

Nu în trecut,
ci aici,
acum,
în fiecare dintre noi.

 

  1. Fiecare popor are o comoară pe care o poartă în suflet: cultura sa. Pentru noi, românii, identitatea culturală înseamnă tradiții, limbă, obiceiuri, istorie și oameni care, prin munca lor, au lăsat urme adânci în timp. Aceste valori nu sunt doar amintiri ale trecutului, ci fac parte din viața noastră de zi cu zi, ne modelează felul de a gândi și ne ajută să știm cine suntem.

Valorile culturale românești se regăsesc în sărbători, în portul popular, în cântece și dansuri, în poveștile spuse de bunici la gura sobei. Hora satului, doina, colindele, mărțișorul și ia românească vorbesc despre frumusețea și sensibilitatea sufletului românesc. De asemenea, marii noștri creatori – precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Enescu sau Constantin Brâncuși – sunt repere care ne arată cât de bogată și profundă este cultura românească.

Un rol foarte important în păstrarea acestor valori îl are școala. Aici învățăm nu doar matematică sau științe, ci și cum să devenim oameni responsabili, respectuoși și mândri de originea noastră. Profesorii ne vorbesc despre istorie, despre scriitori, despre tradiții și ne ajută să înțelegem că identitatea culturală se transmite din generație în generație. Școala ne învață să apreciem ceea ce avem și să privim cu încredere spre viitor, fără a ne uita rădăcinile.

Limba română este cel mai prețios element al identității noastre. Prin ea gândim, simțim, râdem, plângem și ne exprimăm dorurile. În paginile cărților, în poezii și povești, limba română își arată frumusețea și bogăția. Folosind corect și cu grijă limba maternă, dovedim respect față de noi înșine și față de cei care au păstrat-o vie de-a lungul veacurilor.

Responsabilitatea de a proteja și continua identitatea culturală românească ne aparține tuturor, mai ales nouă, tinerilor. Suntem generația care trăiește într-o lume modernă, digitală, dar tocmai de aceea trebuie să avem grijă să nu ne pierdem legătura cu tradițiile. Putem participa la activități culturale, putem citi, putem promova valorile românești în mediul online și, mai ales, putem vorbi frumos limba română. Fiecare gest mic, fiecare alegere conștientă contribuie la păstrarea acestei comori.

În concluzie, identitatea culturală românească nu este doar o moștenire, ci și o responsabilitate. Prin școală, prin limba română și prin implicarea noastră, putem face ca tradițiile și valorile poporului nostru să rămână vii. A fi român înseamnă a purta în suflet istoria, frumusețea și credința neamului nostru și a le duce mai departe, cu mândrie.

  1. Oamenii de cultură români sunt figuri remarcabile din domenii diverse – literatură, artă, știință, istorie, filozofie – precum scriitorii Ion Luca Caragiale, George Bacovia, Mihai Eminescu, sculptorul Constantin Brâncuși, compozitorul George Enescu, inventatorul Henri Coandă, istoricul Nicolae Iorga și filosoful Mircea Eliade, contribuind esențial la identitatea și moștenirea culturală a României și a lumii.

Scriitori și poeți:

  • Mihai Eminescu (poet național)
  • Ion Luca Caragiale (dramaturg)
  • George Bacovia, Ion Minulescu (simbolism)
  • Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu (filozofie, eseistică, teatru, exilați).

Artiști plastici:

  • Constantin Brâncuși (sculptor modern).

Muzicieni:

  • George Enescu (compozitor, violonist).

Oameni de știință și inventatori:

  • Henri Coandă (pionier al aviației, efectul Coandă).
  • Dimitrie Cantemir (enciclopedist)
  • Grigore Antipa (biolog).

 

Constantin Brâncuși (1876–1957) a fost un sculptor român, considerat unul dintre fondatorii sculpturii moderne. Născut la Hobița, județul Gorj, el a creat lucrări bazate pe forme simple și simbolice. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără „Sărutul”, „Pasărea în spațiu” și ansamblul de la Târgu Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana fără sfârșit. Opera sa a influențat profund arta modernă.

Spiru Haret (1851–1912) a fost un important om de știință și reformator român. Matematician și astronom, el a avut un rol esențial în modernizarea învățământului românesc, introducând reforme care au extins educația și au îmbunătățit organizarea școlilor. Este considerat întemeietorul sistemului modern de educație din România.

George Enescu (1881–1955) a fost un mare compozitor, violonist și dirijor român. Considerat cel mai important muzician român, el a îmbinat muzica clasică cu elemente din folclorul românesc. Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Rapsodia Română”. Opera sa a avut o influență importantă asupra muzicii universale.

Mihai Eminescu (1850–1889) a fost cel mai important poet român, considerat poetul național al României. Opera sa este marcată de teme precum iubirea, natura, timpul și condiția umană. Printre cele mai cunoscute poezii se numără „Luceafărul”, „Scrisoarea III” și „Floare albastră”. Eminescu a avut o influență majoră asupra literaturii române.

Citatul lui George Călinescu despre Mihai Eminescu ,,Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet , pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată , poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă  toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale” subliniază importanța excepțională a lui Mihai Eminescu pentru cultura română.

 

  1. Fiecare adiere lasă frig în urma ei…

Și tu ai plecat lăsând toate florile de tei,

Singuratice, blajine, fără niciun ajutor,

Ca și sufletele care se usucă de la dor.

 

Și-aștept s-apari în miez de noapte,

Ca un luceafăr pe bolta luminată,

Văd stele mii, dar tot tu ești aparte…

Căci numai tu ești încă rupt din artă.

 

Rămâi mereu ca o speranță vie,

Ca un băiet păduri cutreierând,

Rămâi prezent aici în poezie,

Prezent în suflet și în gând.

 

Simbolic precum un rupestru,

Odă de pace și iubire…

Al nostru Mihai Eminescu,

Rămâi mereu în amintire!

  1. Valorile culturale românești sunt baza identității noastre ca popor și se pot reflecta atât în tradiții și obiceiuri, cât și în istorie și creații artistice. Ele ne ajută să înțelegem cine suntem și de unde venim Limba română este principala sursă a culturii noastre. Ea nu este doar un mijloc de comunicare, ci și modul în care oamenii au înțeles cu adevărat sensul valorilor culturale . Prin limbă ne exprimăm gândurile,sentimentele,dar și ideile cu privire la modul de viață și a obiceiurilor. Responsabilitatea față de identitatea culturală românească ne aparține tuturor. Ea se manifestă prin respectul față de tradiții, față de limba română, față de simbolurile naționale și prin transmiterea lor generațiilor viitoare. Această responsabilitate ne unește și ne apropie de țara noastră, manifestând iubirea și mândrie,putând spune că suntem patrioți adevărați. Astfel, contribuim la păstrarea vie a identității românești și la continuitatea valorilor care ne unesc ca popor. Școala modernă are datoria de a nu fi doar un loc de transmitere a unor informații, ci și de formare a caracterului. Aici învățăm despre trecutul nostru și despre personalitățile care au marcat cultura românească. Prin educație, elevii descoperă istoria și cultura românească. De asemenea, aici învățăm să folosim corect și frumos limba română, iar fără școlă, valorile culturale s-ar pierde. Limba română este un simbol al unității naționale. Implicarea în activități culturale este foarte importantă, astfel contribuim la păstrarea identității culturale românești.
  2. Limba română reprezintă temelia identității noastre culturale și spirituale. Sau așa cum afirma celebrul poet Mihai Eminescu „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii.”. Prin limba română se transmit valorile, tradițiile și credințele poporului ca simbol al moștenirii naționale. Mai mult, limba transmite gândurile, sentimentele și emoțiile românilor prin cea mai simplă modalitate de exprimare, cuvântul. Respectarea și folosirea corectă a limbii române reprezintă o datorie a fiecărei persoane prin care ne arătăm respectul față de cultura națională și mândria de a aparține neamului românesc.
  3. Cultura românească este o parte importantă din cine suntem. Prin limbă, tradiții, obiceiuri și literatură ne cunoaștem trecutul și ne înțelegem mai bine prezentul. Școala are un rol important în păstrarea culturii, deoarece aici învățăm să citim, să scriem corect și să respectăm valorile românești. Limba română ne ajută să ne exprimăm gândurile și sentimentele și trebuie să o folosim cu grijă. Noi, elevii, avem responsabilitatea de a respecta cultura și de a o duce mai departe, pentru ca și generațiile viitoare să știe cine sunt și de unde vin.
  4. Școala este mai mult decât o clădire, este locul unde comunitatea noastră prinde contur. Dincolo de formule matematice și date istorice, școala ne învață rigoarea, colaborarea și dorința de a fi mai buni. Pentru tinerii din țara noastră, școala reprezintă prima etapă a integrării sociale. Este spațiul în care legăturile de prietenie se transformă în parteneriate pentru viitor, oferindu-ne instrumentele necesare pentru a deveni cetățeni implicați și creativi.
  5. E matca-n care ne păstrăm ființa,

Cuvânt de dor și rugă spre străbuni,

Ea ne descrie visul și credința,

Unind prin grai o lume de români.

 

Născută-n vatra munților bătrâni,

Purtată-n doine, șoptită în amurg,

E scut de pază-n vremuri de stăpâni

Și râu de aur ce prin veacuri curg.

 

E mierea-n faguri, cerul în cuvânt,

E doina de la munte pân’ la mare,

E tot ce avem mai sfânt pe-acest pământ,

A sufletului nostru sărbătoare.

 

S-o prețuim ca pe-un potir de preț,

S-o dăm la fii ca zestre moștenită,

Căci fără ea, am fi doar niște vieți

Fără de chip și frunte-ncremenită.

 

  1. Ziua Culturii Naționale este o oportunitate de reflecție asupra rolului educației în păstrarea și dezvoltarea valorilor culturale. Educația culturală presupune cultivarea spiritului critic, a respectului pentru patrimoniu și a capacității de a interpreta valorile în contexte contemporane. Limba română este principalul vehicul al formării intelectuale și morale. Prin limbaj, se structurează gândirea, se transmit valorile și se construiește apartenența culturală. Profesorul devine, astfel, mediator între tradiție și actualitate. Prin atitudine, discurs și selecția conținuturilor, putem contribui la formarea unei relații autentice între elevi și cultura națională.

Ne asumăm rolul de a susține cultura prin educație, reflecție și transmitere responsabilă. Aceasta nu este un element decorativ al curriculumului, ci un pilon al formării cetățeanului cultivat și conștient de identitatea sa. Studiul literaturii și al artelor are atât o funcție informativă, cât și una formativă. Prin contactul cu marile opere, elevii își dezvoltă sensibilitatea estetică, capacitatea de analiză și discernământul valoric. Cultura contribuie esențial la formarea personalității autonome.

De exemplu, universul brâncușian este o artă asupra căreia, meditând, desprindem din ea necesitatea de a introduce o ordine spirituală în viața noastră, de a face să tacă forțele care ne pot descompune interior, de a restabili contactele vitalizatoare cu restul existenței terestre, de a ne gândi că există posibilitatea pentru fiecare dintre noi ca imaginea construită de Brâncuși să fie, de fapt, pictograma idealului de itinerar spiritual personal.

  1. Cultura reprezintă o comoară lăsată moștenire de înaintașii noștri. Avem obligația de a duce mai departe ceea ce au creat scriitorii, pictorii sau sculptorii români de-a lungul timpului și din ale căror opere avem atât de multe lucruri de învățat.

Un rol esențial în păstrarea identității culturale românești îl are școala, acolo unde învățăm despre istoria culturală a poporului român și aprofundăm limba și literatura română. Iar într-o lume dominată de tehnologie și de inteligența artificială, cum este cea în care trăim, este cu atât mai important să promovăm și să ne respectăm valorile culturale. Să avem grijă ca răsfoitul cărților să nu fie înlocuit cu derularea paginilor de pe dispozitive, iar comunicarea de pe rețelele de socializare să nu ia locul discuțiilor față în față.

  1. Prin ochii mei, limba română este mai mult decât un mijloc de comunicare, este darul pe care îl moștenim și care ne leagă de istoria și de tradițiile poporului nostru. Așa cum spunea Nichita Stănescu, „limba română este patria mea”, pentru că prin ea ne exprimăm gândurile, emoțiile și valorile, aflăm poveștile strămoșilor, învățăm despre reperele care ne definesc și descoperim frumusețea scrisului românesc. De aceea, consider că școala joacă un rol esențial în transmiterea acestor valori, pentru că aici învățăm să gândim critic, să apreciem cultura și să fim responsabili față de moștenirea noastră. Fiecare persoană are datoria să protejeze identitatea culturală, și să respecte tradițiile care ne unesc. Mihai Eminescu afirma că „suntem români și punctum”, lucru care ne amintește de responsabilitatea pe care o avem față de identitatea noastră culturală.

Să urmăm exemplul cronicarilor, care au jucat un rol crucial în dezvoltarea și păstrarea limbii române și a identității noastre, fiind printre primii care au scris istoria poporului, iar prin operele lor, Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce au contribuit la dezvoltarea limbii literare și au demonstrat că este potrivită pentru a transmite idei importante și fapte istorice, cu alte cuvinte Sufletul Românesc, în esența sa pură. Scrierile lor nu sunt doar simple relatări ale trecutului, ci probe peste timp ale existenței un neam blagoslovit de Dumnezeu și așezat la răscruce de drumuri și de civilizații, la hotarul între Orient și Occident.

Așadar, cultura nu este doar despre trecut, ci și despre modul în care ne construim prezentul și viitorul. Fiecare gest contează, fiecare cuvânt frumos pe care îl spunem sau scriem clădește bazele propriei persoane și întărește identitatea noastră. A fi responsabil față de cultură înseamnă a prețui limba, istoria și tradițiile care ne fac români. Noi suntem cei care vom duce mai departe limba și cultura română, nu doar prin ceea ce învățăm la școală, ci și prin felul în care alegem să ne exprimăm în fața lumii și să ne raportăm la valorile noastre.

  1. Rădăcini

 

Sub cerul vechi de doine și de dor,

Ne-am scris istoria cu pasul greu,

Din lut, din sânge, din cuvânt și zbor,

Valahi crescuți de-același Dumnezeu.

 

Avem în grai ecou de la străbuni,

În „dor” și „doină” stă un neam întreg,

Purtăm în noi și liniști și furtuni,

Și-un vis ce n-a murit, oricât de greu.

 

Prin sate albe, timpul stă în prag,

Bătrânii spun povești la foc domol,

Iar limba noastră, simplă și cu drag

Ne ține drepți în lume, ca un sol.

 

Suntem trecut și drum spre viitor,

O punte între ieri și ce va fi,

Cu Eminescu-n suflet, plin de dor,

Și cu speranța-n pași, în fiecare zi.

 

Identitatea nu e doar pământ,

E legământul viu ce ne unește:

Să fim oameni prin faptă și cuvânt,

Oriunde ne-ar purta ceasul ce ne crește!

  1. Limba română este o comoară vie, care strălucește în sufletul fiecărei generații. Ea ne vorbește ca o mamă grijulie, învățându-ne cine suntem și de unde venim. Cuvintele ei curg precum un râu limpede, hrănind gândirea și sensibilitatea noastră. Prin literatura română, trecutul prinde glas și ne șoptește lecții de viață. Limba română poartă pe umeri istoria unui popor întreg, o povară mai grea decât munții. Într-o lume grăbită, ea ne ține rădăcinile adânc înfipte în pământul valorilor.

Fără ea, identitatea noastră ar fi săracă și lipsită de culoare.

De aceea, trebuie să o prețuim, pentru ca viitorul să nu rămână fără glas!

  1. A vorbi despre Eminescu este ca a striga într-o peșteră uriașă. Mii de sunete, articulate pe multiple linii sau voci, răspund în același timp, iar distanțarea în spațiu și timp sporește ecoul și inefabilul rezonanțelor sale.

Cu Eminescu în gând, am auzit susurul râului și foșnetul frunzelor, șoapta ramurilor, pe lângă care am trecut adesea nepăsători. Am privit mersul ,,cârdului de cerbi” prin ,,mișcarea nalte ierbi”, în lumina blândei luni, oglindite în luciul lacului tainic.

Dar am simțit, odată cu Eminescu,  și grandoarea conștiinței naționale din articole și pamflete, fantezia concepției epice sau proiecțiile mitico-filosofice ale celui mai mare poet al departelui din literatura română, menit să țină viu simțul demnității noastre umane și naționale.

  1. Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii române”, adună într-un focar al gândirii contrariile existenței – veșnicul și efemerul, starea și devenirea, viziunea eleată și cea heraclitiană – într-o coincidentia oppositorum în care timpul și spiritul se întâlnesc și se recunosc ca într-o taină deslușită doar de geniul uman.

Prin versul său nepieritor, el a dăruit eternitate limbii noastre, transformând suferința în artă și iubirea în absolut. Eminescu rămâne busola noastră spirituală, izvorul nesecat de lumină ce ne definește identitatea în fața întregii lumi.

Geniul său a clădit un univers de cugetare și simțire care depășește granițele timpului. Recitindu-l, ne regăsim rădăcinile și forța de a privi spre viitor. El nu este doar un poet al trecutului, ci o conștiință vie, care ne îndeamnă să prețuim valorile autentice și frumusețea inegalabilă a spiritului românesc.

  1. Istoria școlii românești este o parte esențială a istoriei noastre ca popor.În școală s-au format generații care au învățat să scrie și să gândească în limba română, să își cunoască trecutul și să își respecte valorile.De-a lungul timpului, chiar și în perioade dificile, școala a fost locul în care cultura românească a fost păstrată vie.

Dascălii au avut un rol decisiv în această istorie.Prin muncă, răbdare și responsabilitate, ei au transmis nu doar informații, ci și modele de gândire, de comportament și de atașament față de cultură.Mulți dintre cei care au construit România modernă au fost formați în școala românească.

Limba română a fost și rămâne temelia școlii românești. Prin ea am învățat să gândim, să ne exprimăm și să ne înțelegem unii pe alții. În manuale, în caiete și în vorbele profesorilor, limba română a păstrat vie legătura dintre generații. A respecta limba română înseamnă a respecta istoria, cultura și identitatea noastră.

Noi, elevii de astăzi facem parte din această continuitate.Avem datoria de a respecta școala, limba română și efortul generațiilor care ne-au precedat. Istoria școlii românești nu este doar în manuale, ci se scrie în fiecare zi, prin modul în care învățăm, ne exprimăm și ne asumăm responsabilitatea față de cultura noastră.

  1. Nimic nu e mai cald, mai plin de sens pentru cineva, ca limba în care și-a auzit mama vorbind. Și în care a spus primul te iubesc.

Amintirile copilăriei, lumina curată a dimineții de duminică, toate scăldate de unica limbă română, singura în care știu să mă bucur.

Parcă am fi primit o pâine proaspătă de care să ne bucurăm nesfârșit, așa e limba aceasta dumnezeiesc de frumoasă, ai cărei slujitori vom fi mereu!

  1. Școala are misiunea esențială de a transforma această moștenire culturală într-o conștiință activă. Nu este suficient ca elevii să învețe reguli gramaticale sau date istorice. Ei trebuie să înțeleagă sensul profund al culturii române, să o trăiască și să o respecte. Prin educație, școala formează cetățeni capabili să își cunoască rădăcinile, să le valorifice și să le ducă mai departe, fără a respinge dialogul cu alte culturi.

Profesorii de limba și literatura română sunt, astfel, adevărați gardieni ai identității culturale. Prin textele studiate, prin interpretare și reflecție, ei îi ajută pe elevi să descopere valorile morale, estetice și spirituale ale culturii române: respectul pentru adevăr, demnitatea, libertatea, solidaritatea și creativitatea. Școala devine un spațiu al continuității culturale, dar și al formării spiritului critic și al deschiderii.

În fața provocărilor contemporane, reafirmăm că educația în limba română și pentru cultura română nu este un obstacol în calea progresului, ci o condiție a unei dezvoltări autentice. Un individ care își cunoaște identitatea este mai sigur pe sine, mai tolerant și mai pregătit să participe activ la viața globală.

Susținem că identitatea culturală românească este vie și că depinde de generațiile tinere, care au rolul de a o păstra, de a  o face cunoscută, de a prețui tradițiile, chiar și atunci când le reinventează.

Ne asumăm rolul de păstrători și creatori de cultură!

Ne asumăm responsabilitatea de a transmite mai departe ceea ce suntem! Ne asumăm dreptul de a fi români în mod autentic, liber și demn! Identitatea noastră nu se moștenește pasiv.

Educația prin cultură este sufletul societății trecând de la o generație la alta.

Se învață!  Se trăiește!  Se apără!

Noi spunem clar:

Nu acceptăm indiferența față de cultura noastră!

Nu acceptăm uitarea și superficialitatea!

Identitatea noastră culturală nu este un obstacol!

Este o Forță! Iar viitorul ei începe cu noi!

  1. Identitatea culturală românească nu este doar o moștenire primită de la strămoșii noștri, ci o responsabilitate pe care o purtăm mereu. Limba română ne definește și nu poate exista fără respectul nostru și al viitoarelor generații.

Școala are un rol esențial în această misiune, pentru că aici învățăm nu doar informații, ci și sensul apartenenței noastre. Prin lectură, prin studiul limbii române, al istoriei și al artei, ne formăm respectul față de identitatea noastră culturală.

Responsabilitatea noastră este să păstrăm cultura românească vie, demnă și respectată.

  1. Adolescenții sunt cei care dau viitor culturii naționale, purtând mai departe valorile ce definesc identitatea românească. Ziua de 15 ianuarie, Ziua Eminesciană, nu este doar un moment comemorativ, ci o întâlnire a tinerei generații cu spiritul lui Mihai Eminescu. Prin lectură, reflecție și creație, tinerii descoperă sensuri profunde și emoții care depășesc timpul, demonstrând că opera eminesciană continuă să inspire, să unească și să formeze conștiințe. Astfel, cultura națională rămâne vie prin sensibilitatea și implicarea adolescenților.
  2. Școala este mai mult decât un loc în care venim zilnic pentru a învăța lecții. Ea este locul în care ne formăm ca oameni, unde descoperim cine suntem și ce putem deveni. Între pereții școlii, învățăm nu doar matematică sau istorie, ci și valori importante precum respectul, munca, prietenia și responsabilitatea. Aici, ne sunt îndrumați pașii spre viitor, iar fiecare profesor contribuie la construirea visurilor noastre.

Limba română are un rol special în această călătorie. Ea este glasul prin care ne exprimăm gândurile, emoțiile și speranțele. Prin cuvinte, ne spunem bucuriile și tristețile, ne apărăm ideile și ne apropiem unii de alții. Studiind limba română, descoperim frumusețea literaturii, poveștile scriitorilor care ne vorbesc despre trecut, despre iubire, curaj și adevăr, dar și despre identitatea noastră ca popor.

Fără școală, drumul nostru ar fi nesigur, iar fără limba română ne-am pierde rădăcinile. Ele ne ajută să ne formăm caracterul, să ne dezvoltăm gândirea și să ne construim un viitor mai bun. De aceea, școala și limba română nu sunt doar materii de studiu, ci adevărate comori care ne însoțesc  întreaga viață.

  1. Mihai, luceafărul de catifea

 

Pe cerul minții, stea de catifea,

Răsai din dor și te așezi în vers,

Când noaptea blândă peste noi cădea,

Tu luminai întregul univers.

 

Ai împletit mătasea cu durerea

În rânduri scrise sub un tei bătrân,

Iar azi,când simțim toată mângâierea,

În pieptul nostru cântece rămân.

 

Treceai tăcut,cu pas de visător,

Prin lumea care nu te-a înțeles,

Lăsând în urmă râuri de fior

Și-un alfabet de aur,rar ales.

 

Privirea ta,adâncă și duioasă,

S-a preschimbat în raze de argint,

Iar limba noastră, sfântă și frumoasă,

O porți ca pe un veșnic amărit.

 

Rămâi acolo, sus, în nemurire,

Luceafăr blând cu suflet de catifea,

Izvor de taină și de dăinuire,

Cât timp un om va mai cânta.

 

  1. Ziua Culturii

Ziua Respirației Naționale

Ziua când putem fi noi înșine

Prin fapte

Prin floarea de latinitate

Prin Eul creator

Să fim deci!

 

  1. Cultura românească este rădăcina care ne ține legați unii de alții și de cei care au fost înaintea noastră. Prin limba română ne spunem poveștile, durerile și speranțele. Școala ne ajută să înțelegem cine suntem, iar noi, tinerii, avem datoria de a păstra vie această identitate. Să ne respectăm limba și valorile, pentru că ele ne definesc.
  2. Identitatea culturală românească nu este doar o moștenire, ci o ființă care respiră în umbra fiecărui munte și în lumina fiecărei dimineți. Ea se ridică din foșnetul unei ii atârnate la soare, din cântecul unei mame ce adoarme un copil, din freamătul unei păduri care își știe numele de mii de ani. În sângele nostru curge o istorie care nu se povestește doar, ci se simte, ca o bătaie de inimă ce nu încetează.

Școala este locul în care această ființă nevăzută vine să ne atingă pentru prima dată. Acolo, literele devin ferestre către un cer vechi, iar profesorii-paznici de veghe care aprind felinare în sufletul elevilor. Unele lecții nu se termină când sună clopoțelul, se prelungesc în gânduri, în gesturi, în felul în care tinerii încep să vadă lumea, nu doar cu ochii, ci cu rădăcinile. Limba român nu e doar cuvânt, e trup de lumină și cuminecătură. Are în ea ecouri de doine, scântei de basm și liniștea unei seri de vară în care satul pare o inimă adormită. În română, dorul are o formă pe care o recunoști cu degetele, iar bucuria-o culoare pe care o simți pe cerul din interiorul tău. Fiecare cuvânt este un drum înapoi spre noi înșine.

Iar responsabilitatea noastră, a tinerilor, este  să păstrăm  această lumină vie, să o lăsăm  să umble, să respire, să crească. Să nu o conservăm ca pe o relicvă, ci ca pe un copac mereu  tânăr, ale cărui ramuri pot atinge viitorul. Când vom învăța să ducem cultura noastră nu ca pe o povară, ci ca pe o flacără ce încălzește și luminează, atunci identitatea românească nu va mai fi doar trecut, va fi promisiunea unei lumi care continuă să cânte, să trăiască.

  1. Între codru, ape și stele

— Codrule, de ce-mi ții tăcerea

Atât de aproape de gând?

Ramurile tale știu dorul

Ce-n mine arde tăcând?

 

— Eu am văzut atâtea plecări

Și-am strâns sub frunze dureri,

Izvoarele mele le poartă

Mai departe, spre alte zări.

 

— Izvoare line, unde-mi duceți

Cuvântul ce nu l-am rostit?

— Îl ducem acolo unde stelele

N-au uitat ce-a fost iubit.

 

Stelele tac, dar veghează

Peste codru și peste noi,

Iar luna coboară ușor

Pe ramuri, pe vise, pe foi.

 

Rămân și eu sub cerul vechi,

Cu dorul nespus și greu,

Știind că-n codru, în ape și-n stele

Mă caut mereu… și mereu.

 

  1. Pe malul unui timp uitat

 

Pe malul unui timp uitat,

Unde stelele se pierd,

Eminescu, visător,

Cuvintele în zborul lor le-a adunat.

 

Sub cerul plin de stele reci,

Lăsând vii urme în priviri,

El crea în nopți-albastre

Despre lumile celeste.

 

Un visător în fața lumii,

Cu suflet sărăcit,

Dar în cuvintele lui mari,

Timpul l-a transformat în mit.

 

Și-a dăruit iubirea-n versuri,

Cu glasul ce răsună-n vânt,

Pentru toți cei ce îl caută

În fiecare suflet, în fiecare gând.

 

Astăzi, numele său răsună,

În zori și-n miez de noapte grea,

Eminescu trăiește mereu,

În cuvinte, ca o stea.

 

  1. Ziua Culturii Naționale nu este doar un reper calendaristic fixat la mijlocul lui ianuarie, ci un exercițiu de introspecție prin care încercăm să înțelegem cine suntem și în ce limbă ne plângem dorurile sau ne strigăm bucuriile. Pentru mine, cultura română nu se rezumă la rafturile prăfuite ale bibliotecilor, ci este un organism viu, care respiră prin fiecare vers eminescian și prin fiecare acord al lui Enescu, oferindu-ne un sentiment de apartenență într-o lume din ce în ce mai uniformizată.

Valorile culturale românești reprezintă coloana noastră vertebrală. Ele se regăsesc în echilibrul dintre tradiția arhaică, plină de simboluri ancestrale, și modernitatea curajoasă a intelectualilor noștri care au cucerit Europa. Această „identitate de graniță” ne oferă o sensibilitate aparte: avem capacitatea de a fi universali rămânând, în același timp, profund legați de pământul acesta.

În acest proces de definire personală, școala joacă un rol fundamental. Ea nu este doar o clădire în care acumulăm informații, ci spațiul în care limba română devine, dintr-un instrument de comunicare, un instrument de gândire. Limba este „casa ființei noastre”, așa cum spunea un filosof, iar la școală învățăm să locuim în această casă cu demnitate. Studiul literaturii și al istoriei ne ajută să nu fim niște simpli spectatori ai prezentului, ci succesori conștienți ai unui patrimoniu imens.

Responsabilitatea generației mele față de identitatea culturală este una majoră și, poate, mai complexă decât a părinților noștri. Trăim într-o eră a vitezei și a digitalizării, unde este ușor să pierzi contactul cu rădăcinile. Însă, a fi modern nu înseamnă a uita cine ești. Dimpotrivă, datoria noastră este să traducem valorile românești în limbajul viitorului. Avem responsabilitatea de a păstra limba română curată, de a ne promova valorile fără complexe de inferioritate și de a înțelege că viitorul nu poate fi construit pe un vid cultural.

În concluzie, Ziua Culturii Naționale este despre recunoștință și continuitate. Suntem ceea ce vorbim și ceea ce prețuim. Ca elev, consider că cea mai înaltă formă de patriotism este studiul temeinic și respectul față de cuvântul scris, singurele care pot asigura dăinuirea spiritului românesc în marea istorie a lumii.

  1. Identitatea culturală românească nu este o relicvă a trecutului, ci o forță care ne definește prezentul și ne poate orienta viitorul. Generațiile tinere au nevoie să înțeleagă tradițiile nu ca pe obligații, ci ca pe elemente ce le definesc existența. Tu, eu, fiecare dintre noi este responsabil pentru continuitate. A rupe legătura nu înseamnă libertate, ci negarea propriilor origini. Identitatea culturală depinde de ceea ce alegem să cunoaștem, să respectăm și să ducem mai departe. Trebuie să fii implicat pentru a deveni un model pentru generațiile viitoare!

Apreciați limba română, pentru ca joacă un rol important în identitatea noastră culturală, deoarece ea ne leagă de cei ce au fost înaintea noastră și de cei de după noi. Ea este sufletul rostit al poporului nostru. Datorită ei am putut să ne spunem durerea, suspinele, nevoia, dar în același timp, am putut să ne fim alături. Am reușit să ne unim și să fim mai puternici împreună. Cu ajutorul ei am putut să ne păstrăm identitatea, tradițiile și obiceiurile. Limba româna nu este doar un mijloc de comunicare, ci este un instrument care ne ajută să fim auziți si înțeleși în fața lumii.

Azi, de Ziua Culturii Naționale, ne reunim simbolic sub semnul valorilor care ne definesc ca popor și  dau sens continuității noastre,  înțelegând responsabilitatea de a le transmite către generațiile care ne urmează.

Cultura românească este clădită prin  orice formă de artă, iar școala are un  rol esențial în păstrarea și cultivarea valorilor,  pentru a defini conștiința culturală. Prin acest manifest, ne asumăm datoria de a proteja, de a  promova și de a transmite mai departe ceea ce suntem, pentru ca identitatea noastră să rămână vie, demnă și creatoare.

Învățați, copii și tineri, fie voi și-n floarea vârstei sau trecuți de ea, învățați cu toții! Școala vă primește cu brațele deschise și vă îndeamnă la o evoluție permanentă, la descoperirea de sine, la dezvoltare, atât pe plan intelectual, cât și pe plan moral. Educația ne formează pe Noi, cei de mâine, viitori membri responsabili, empatici și utili ai societății. Educația noastră nu reprezintă doar un drept, ci și o cheie spre succes. Rolul școlii este acela de a ne pregăti pentru obstacolele care ne sunt puse în calea îndeplinirii visurilor noastre mărețe, prin adăugarea și  prin modelarea unor valori indispensabile în personalitatea noastră: perseverența, pozitivitatea, toleranța, independența. Astfel, școala devine o a doua casă a tânărului în formare. Prin întunericul inculturii nu poți înainta în nicio direcție. Te va cuprinde tot mai tare sentimentul neputinței, care va lucra subtil și febril în adâncul ființei tale. Prețuiește școala și permite-i să-ți dezvăluie orizonturi noi!

Păstrați dragostea pentru țară! Indiferent de cât de mult ne îndepărtăm fizic de patria noastră, rămânem aproape sufletește. Patriotismul ne unește, ne face să fim un singur suflet.. Suntem oameni diferiți, cu calități și defecte, însă patriotismul ne oferă un obiectiv comun: apărarea identității și păstrarea  frumuseții originilor noastre. Dragostea pentru țară ne oferă sentimentul de apartenență și ne amintește că ne tragem dintr-un popor cu valori și cu  principii solide, adânc înrădăcinate în spiritul nostru.

Păstrează obiceiurile, nu le lăsa să devină doar amintiri! Nu te rușina de rădăcinile tale, pentru că ele te țin în picioare! Amintește-ți că trecutul nu e în urmă, ci sub pașii noștri! Ia cu tine ce ai primit! Poartă mai departe ce a fost făcut cu dragoste și cu  răbdare! Spune cu mult  curaj cine ești! Continuă povestea!

Viața, mântuirea și fericirea sunt lăsate de Dumnezeu, la fel și graiul românesc. Limba română este glasul prin care cei cu părul încărunțit, cu mâini firave și cu  voce duioasă citesc povești tuturor speranțelor. Este izvorul celor ce o poartă în inimă, un simbol al vieții și al eternității, un adăpost al gândurilor și al visurilor noastre. Rolul său este clar și greu de înlocuit, acela de a apropia oamenii și de a stăpâni timpul. Este firul invizibil care unește inimi, este născătoare a cuvintelor ce poartă dor și bucurie, păstrătoare a amintirilor fragile. Este steaua călăuzitoare a poporului român, lumina ce păstrează vie memoria celor ce nu se mai află printre noi, o punte între trecut, prezent și viitor.

Astăzi, școala ar trebui să renască asemenea Păsării Phoenix, pentru că numai  prin acest miracol mai putem spera  ca lumea noastră să-și regăsească echilibrul, sensul, frumusețea și puterea!

Rolul nostru este să creștem oameni care prețuiesc libertatea, iubesc viața și înțeleg că pot schimba totul schimbându-se ei înșiși, prin educație!

  1. Cultura este adunarea dintr-o lume risipită, numele și memoria unui popor. A ne onora cultura înseamnă a ne aminti cine suntem, chiar și atunci când vremurile sunt grele și ne cer să o uităm… Marcarea acestei zile nu este doar despre puterea prezentului, ci înglobează atât de frumos trecutul în viitor. Astfel, acest Manifest susține că Ziua Culturii Naționale trebuie să funcționeze ca un laborator de idei, un topos al educației critice și al datoriei intelectuale. Ea trebuie să stimuleze cercetarea, dialogul interdisciplinar și participarea activă a tinerelor generații la viața culturală. Numai așa, memoria colectivă se transfigurează în resursă pentru viitor, iar Mihai Eminescu rămâne nu doar un simbol al trecutului, ci și un poet viabil.

 

Semnează:

Insp. Șc. Prof. Chiliban Petronela-Denisa                              

Prof. dr. Giurca Otilia

Prof. dr. Găvan Elena Diana

Prof. Goanță Cristina

Prof. Catrina Ionuț

Prof. Pigui Grațiela Ramona

Prof. Tudor Oana Mirela

Prof. Clipicioiu Georgeta

Prof. Ochian Iulia-Marinela

Prof. Gărăiacu Delia-Melania

Prof. Diaconița Cristina-Liliana

Prof. Lărgeanu Crina Teodora

Prof. Trotea Ramona Mihaela

Prof. Rădulescu Loredana

Prof. Drăghici Cristina Florentina

Prof. Morie Anamaria Neli

Prof. dr. Păunescu Mihaela Gretuța

Prof. Deaconescu Ramona-Maria

Prof. Ionescu Irina

Prof. Titel Loredana

Prof. Pânișoară Elena Ștefania

Prof. Plăstoi Glicheria Irina

Prof. Băloi Simona Elena

Prof. Mărgărit Marinela

Prof. Arsenie Claudia

Prof. Frunză Elena Andreea

Prof. Popescu C. Georgeta

Prof. dr. Verdeș Maria-Roxelana

Prof. Duncea-Voicu Bianca-Maria

Prof. Olteanu Gică-Mirel

Elevii:

 

Merlă Cristina

Șindrilaru Ionela

Baicu Ștefania

Hulă Darius-Nicolae

Licărete Cătălin

Bizom Giulia Maria

Gărăiacu Alexia Maria

Catrina Andrei Fernando

Mastan Alexandra

Ciurea Izabela-Floriana

Drăghici Andrei

Cojocaru Tudor Andrei

Călina Anisia-Elena

Cocioabă Carina Elena

Frunză Octavia Teodora

Bivolaru Andrei

Surupăceanu Alexandra

Tismănaru Georgiana Daiana

Nanu Darius Constantin

Cheană Andreea

Copaci Georgiana

Mărgel Alexandru Rafael

Bobină Andreea-Diana

Baldovin Rareș

Caterina Cionoiu

Toropu Giulia

Elencu Ion Luca

Cilibiu Octavian

Văduva Roberta

Vasile Daria

Crivac Izabel

Frățilescu Riana

Ciobescu Daria

Zaint Robert

Vărgatu Victor Gabriel

Page Reader Press Enter to Read Page Content Out Loud Press Enter to Pause or Restart Reading Page Content Out Loud Press Enter to Stop Reading Page Content Out Loud Screen Reader Support