Firu Iuliana-Marilena, Liceul Teoretic Novaci/Școala Gimnazială Novaci
Valorile estetice ale literaturii, în genere, au fost dintotdeauna un subiect care a necesitat atât dobândirea unor vaste cunoștințe de teorie literară, cât și o lectură și mai ales o (re)lectură a operelor literare ale autorilor vizați. Fără îndoială, exegetul și istoricul literar Nicolae Manolescu dovedește simțul preciziei și al responsabilității scrierii atunci când împărtășește cititorilor viziunea sa critică asupra literaturii române. Astfel, lucrarea Istoria critică a literaturii române rămâne o receptare actuală și complexă pentru orice filolog – și nu numai – care dorește să descopere în ce mod pe axa cronologiei se pot identifica opere și autori care au pus bazele culturii și literaturii române.
În prezentul demers, se va reflecta o privire în ansamblu a Istoriei critice a literaturii române prin trimitere la primul volum al lucrării – menționez că am consultat ediția apărută în 2002 la Editura AULA din Brașov. După cum se cunoaște, acest volum conține trei mari capitole, respectiv: Literatura medievală (secolele XVI-XVIII), Începuturile literaturii artistice (1787-1830) și Romantismul (1830-1889), cu subcapitole aferente. Cu referire la cel de-al doilea capitol al lucrării, consider că, pentru o bună consolidare a informațiilor prezentate de autor, este adecvată o atentă valorificare a subcapitolului Proza și teatrul, ce cuprinde următoarele părți: Ultimii cronicari. Mentalități noi în haine vechi, Oratori, retori și limbuți și Doi pionieri: Dinicu și Iordache Golescu.
Întregul subcapitol pune în lumină aspecte legate de faptul că proza vremii a fost mai puțin creatoare față de poezie. Nicolae Manolescu aduce în prim-plan informații prețioase despre reprezentanții Școlii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Nicolae Stoica de la Hațeg sau Ienăchiță Văcărescu.
O atenție deosebită îi este acordată cronicarului muntean Dionisie Eclesiarhul, despre care Nicolae Manolescu afirmă: „Limba cronicarului înțeapă adesea mai ales pe turci, dar nu cruță nici pe nemți. […] E ceva din Neculce și din Radu Popescu la el, aproape nebăgându-se în seamă că au trecut o sută de ani. […] Spiritul lui Dionisie este folcloric, la fel ca și sursele de informație”. (1)
În continuare, în prezentul demers mă voi opri asupra celor „doi pionieri” – după cum îi numește Nicolae Manolescu – ai literaturii române, Dinicu și Iordache Golescu. Sunt esențiale a fi menționate și alte informații despre aceștia, căci, după cum vom observa, atât Dinicu, cât și Iordache Golescu, au încercat în operele lor să ajute prin emancipare la culturalizarea literaturii române sub influența filosofiei luminilor. În 1821, prin înlăturarea domnilor fanarioți și revenirea la cei pământeni, marii intelectuali ai vremii au înțeles necesitatea distanțării de perspectiva idealistă și orientarea unei literaturi bazată pe pragmatism, astfel că se observă „scăderea interesului pentru literatura religioasă în păturile cultivate ale societății […], iar Iordache și Dinicu Golescu se asociază burgheziei în formare, cu care colaborează și în cadrul societăților culturale”. (2)
Opera singulară a lui Dinicu Golescu a fost așa-zisul „jurnal de călătorie”, intitulat Însemnare a călătoriii mele Constantin Radovici din Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826. Lucrarea a fost începută la vârsta de 47 de ani, când maturitatea scriitorului îi permite observarea crizei în care se află cultura și civilizația română. Critica este metoda fundamentală folosită de autor în scrierea jurnalului. Aceasta este una nepărtinitoare și evidențiază contrastul dintre Valahia și Europa. În urma vizitării unor orașe și sate din Ungaria, Austria, Italia și Elveția, autorul ia contact cu civilizația modernă de la început de secol XIX, fiind profund impresionat. Dinicu Golescu este printre primii oameni de cultură care călătorește pentru a scrie și pentru a oferi detalii prin prisma celor văzute și trăite. Este un model demn de urmat. Cu studii la Academia grecească din București, bun cunoscător al limbilor latină, franceză și italiană, acesta nu are în mod expres conștiința valorilor europene. Mai degrabă, el dorește să întocmească la finalul călătoriei un adevărat document psihologic și social, deoarece are simțul lucidității în momentul în care observă realitățile lumii. Asupra acestei lucrări, Nicolae Manolescu afirmă: „Nu există în Însemnare plăcere gratuită a contemplării lumii, nici simț al frumosului natural ori artistic, nici, în fine, expresie literară a frământărilor sufletești individuale. Totul e orientat spre utilitate, spre notarea factorilor de civilizație materială, spre social și tipic”. (3)
În primele pagini ale lucrării, cele ce sunt adresate cititorilor, el îndeamnă la meditație, spre a se examina dacă patria noastră va putea ajunge vreodată la nivelul țărilor occidentale sau dacă se poate vorbi și în Țara Românească despre civilizație și bunăstare colectivă. Dinicu Golescu consideră: „vremea este a ne deștepta, ca niște bune gazde care când ies din casele lor adună pe seama lor și a casnicilor lor; așa și noi: adunând binele care din citiri de cărți bune și folositoare, care din călătorii […] să-l sădim în pământul nostru, spre rodire înmulțită”. (4) Întors în Valahia, el deplânge starea țăranului, situația materială a Țării Românești și lipsa de educație a oamenilor, motiv pentru care înființează în 1826 la Golești, în Argeș, o Școală de băieți. Un an mai târziu, în 1827, Dinicu Golescu pune bazele Societății literare de la București, cu ajutorul lui Ion Heliade-Rădulescu. Cei doi erau adepți ai ideilor iluministe, iar programul Societății prevedea redactarea de gazete în limba română, înființarea de teatre naționale și colegii, la București și Craiova, dar și întemeierea de școli primare la sate.
Adept al ideilor de libertate națională și socială, traducător din limba franceză și greacă, fratele lui Dinicu Golescu, Iordache, se circumscrie organizării școlilor românești, alături de profesorul Gheorghe Lazăr, fondatorul școlii bucureștene de la Sfântul Sava. Privind activitatea sa literară, trebuie amintit faptul că a scris despre diversele implicații politice la care a luat parte, cum ar fi cele de la revoluția lui Tudor Vladimirescu, în cronica Préscurtă însemnare dă turburarea Țării Românești ce s-a întâmplat la leat 1821, mart, după moartea lui Aleco Vodă Șuțu. De asemenea, a scris și comedii cu caracter satiric, care „sunt cuprinse sub titlul general de «Istoria Țării Rumânești. Starea Țării Rumânești pe vremea streinilor și a pământenilor» – titlu potrivit, căci ele ne zugrăvesc starea țării sub cei din urmă Domni fanarioți și sub Grigore Dimitrie Ghica”. (5)
Continuator al concepțiilor lui Ienăchiță Văcărescu privind folosirea limbii române literare, Iordache Golescu publică în 1840 o lucrare de gramatică în limba română sub titlul Băgări de sémă asupra canónelor grămăticești. Cărturarul scrie un Dicționar, dar și o lucrare importantă pentru evoluția limbii române, „o vastă culegere de proverbe, cugetări, istorioare, într-un manuscris de 854 de pagini” (6), intitulată Pilde, povățuiri i [și] cuvinte adevărate și povești, adunate de dumnealui Dvornicul Iordache Golescul, fiul răposatului Banul Golescul, cuprinzând numeroase proverbe, cugetări, istorioare.
Așadar, dacă Dinicu Golescu a fost un precursor al dezvoltării literaturii prin evidențierea contrastului dintre Valahia și civilizația europeană, Iordache Golescu este cel care ocupă în paginile literaturii de la începutul secolului al XIX-lea un loc de cinste, prin lucrările publicate care îl dovedesc a fi un cărturar activ al vremii.
Scrierile fraților Golești marchează primele decenii ale secolului al XIX-lea. Acestea sunt impregnate de promovarea valorilor naționale și sunt subordonate „destrămării feudalismului și a formării relațiilor capitaliste […] ce durează până în preajma revoluției burghezo-democrate din 1848”. (7) Atunci, potrivit lui Nicolae Manolescu, contextul Revoluției de la 1848 va da libertate oamenilor de cultură – scriitori, istorici, adepți ai unor mișcări culturale, tipografi, editori ș. a. – pentru a pune bazele unei literaturi adevărate.
NOTE:
- Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediție revizuită, Brașov, Editura AULA, 2002, p. 202.
- Andrei Oțetea, Tudor Vladimirescu și Revoluția din 1821, București, Editura Științifică, 1971, p. 96.
- Nicolae Manolescu, cit., p. 206.
- Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriii mele Constantin Radovici din Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826, cuvânt înainte de Marin Bucur, București, Editura Eminescu, 1971, p. 17.
- Bănescu, Viața și scrierile marelui-vornic Iordache Golescu. Bucăți alese din scrierile sale, Vălenii de Munte, Editura Neamul Românesc, 1910, p. 52.
- Ibidem, p. 95.
- Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, București, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 417.
Bibliografie:
- Bănescu, N., Viața și scrierile marelui-vornic Iordache Golescu. Bucăți alese din scrierile sale, Vălenii de Munte, Editura Neamul Românesc, 1910.
- Golescu, Dinicu, Însemnare a călătoriii mele Constantin Radovici din Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826, cuvânt înainte de Marin Bucur, București, Editura Eminescu, 1971.
- Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediție revizuită, Brașov, Editura AULA, 2002.
- Oțetea, Andrei, Tudor Vladimirescu și Revoluția din 1821, București, Editura Științifică, 1971.
- Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, București, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1977.
Comentarii recente