Profesor dr. Evelina Țipluică, Liceul Tehnologic Roșia Jiu/Universitatea „Constantin Brâncuși” (cadru didactic asociat)
Introducere
Acest text are ca punct de pornire o preocupare de-a mea mai veche, legată de alte ipostaze eminesciene, de-a lungul căreia, din lectură în lectură, am dat de-un volum, ,,Mihai Eminescu – Scrieri politice”. Practic, lucrarea de față reprezintă o sinteză a articolelor în care este exprimat interesul eminescian față de realitatea contemporană vremii sale, cu tot ce poate cuprinde vastul termen, alta decât cea cu care acesta ne-a obișnuit, și anume, cea literară. Aici ne vom limita însă asupra unei singure directii: învățământul în percepția eminesciană.
Profunzimea creatoare deschisă și către alte zone este subliniată, de asemenea, de Constantin Noica, în „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”: „Este în el o dublă natură de gânditor, cu o față care-l trimitea nestăpânit la problemele ultime, unde nu încape loc decât pentru elegia marii poezii, și o față întoarsă spre lumea reală care-i trezea interesul pentru concret, pentru limbă și limbi, pentru dramaticele realități.” (Noica 1975: 164).
Iată, generic, câteva dintre direcțiile idealului educațional eminescian:
- a) Educația este temelia dezvoltării naționale.
- b) Școala trebuie să ofere cultură, nu doar informații.
- c) Profesorul este principalul agent formativ.
- d) Educația trebuie să fie riguroasă și meritocratică.
- e) Identitatea culturală și limba sunt elemente centrale ale formării individului.
- f) Moralitatea și responsabilitatea civică sunt obiective educaționale fundamentale.
- Funcția cultură a școlii în viziunea lui Eminescu
Între sens și nonsens. Sau între ieri și azi. Între poezie și ceea ce dictează ea în subtext: identitate națională, școală, dascăl și iubire – ansamblu care compune cultura. Iubirea ca formă a culturii. (Și) Actualitatea pedagogică a lui Eminescu.
Mihai Eminescu proiectează una dintre figurile centrale ale culturii românești, iar influența sa depășește barierele domeniului literar. În imaginarul colectiv ne-am obișnuit să-l reperăm ca poetul național, creatorul unui limbaj poetic modern și simbolul spiritualității românești. Pe lângă toate acestea, să nu pară o îndrăzneală să accesăm și o altă parte esențială a moștenirii sale intelectuale, care se regăsește în vasta operă publicistică, acolo unde analizează sistemul politic, structurile sociale, economia și, nu în ultimul rând, educația și școala – implicit.
În „Timpul”, în fragmentele teoretice și în corespondență, întâlnim un set coerent de principii pedagogice. Deși Eminescu nu a fost pedagog în sensul formal al termenului, reflecțiile sale conturează o viziune profundă asupra formării omului, asupra rolului școlii și asupra responsabilității culturale a dascălului. Aceste idei sunt relevante mai ales astăzi, într-o epocă marcată de globalizare, tehnologie digitală și transformări rapide, tocmai pentru că ating probleme de fond ale educației: meritocrația, calitatea actului didactic, calitatea dascălului, calitatea informației, identitatea, echitatea și, astfel, cultura. Actualitatea pedagogică a lui Eminescu nu derivă din aplicarea directă a unor concepte didactice, ci din capacitatea sa de a identifica principii atemporale care susțin funcționarea oricărui sistem educațional sănătos.
I.1. Critica de ieri, realitatea de azi
Cu o privire analitică și în detaliu, Eminescu transpune in cuvinte tendința societății românești de a adopta modele occidentale de educație fără a ține seama de contextul intern. De același lucru ne plângem și azi. La ani-lumină. La vremea respectivă, în educație, acest lucru însemna manuale sofisticate fără infrastructură, programe „moderne”, fără profesori pregătiți și instituții create după tipare occidentale, dar lipsite de resursele necesare.
,,Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină și-l sădești in mod meșteșugit într-o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru și răsădit în mod meșteșugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franțuzească? Iată întrebări la care nu indrăznim a răspunde. Dumnezeul părintilor noștri să aibă îndurare de noi.” (Opere X, 442)
Iată cum acest mecanism este încă vizibil. Asistăm incremeniți și fără aprobare unor reforme accelerate, unor schimbări frecvente de curriculum, unei introduceri a digitalizării fără formare adecvată pentru profesori, unor încercări de aliniere la standarde internaționale fără adaptare la realitățile locale. Așadar, critica eminesciană de atunci devine un avertisment metodologic (și) azi: nicio reformă educațională nu poate reuși dacă nu pornește de la nevoile reale ale sistemului.
I.2. Fundamentul educației: competențe, valori, cultură generală
„Fundamentul”, în viziunea lui Eminescu, reprezintă temeiul: nivelul de pregătire al dascălului, cultura generală, stabilitatea programelor, a manualelor, a structurii examenelor naționale, disponibilitatea resurselor, disciplina și seriozitatea. În pedagogia contemporană, „fundamentul” ar putea fi echivalat cu competențele reale, cu gândirea critică, cu literația culturală și digitală, cu formarea caracterului.
,,Dacă învățământul primar e atât de deplorabil cel secundar nu lasă mai putin de dorit. Programele s-au modificat și se modifică cu repeziciunea figurelor din caleidoscop și nici un profesor nu mai e sigur de cursul ce va fi chemat să predea, de astăzi până mâine. Localele se află intr-o stare de dărăpănare neiertată. Nici o îmbunătățire în colecțiuni, in muzee, in materialul școlar în genere.” (Opere XIII, 394) Astfel, Eminescu prefigurează esența unui sistem de învățământ serios: educație centrată pe competențe reale, nu pe acumulări formale.
I.3. Dascălul – model de autoritate morală și intelectual complet
Nici dascălul n-a rămas neatins de Eminescu în articolele sale. Nu avea cum, fiind factor intrinsec al educației. În articolul „Învățământul public”, el insistă asupra rolului profesorului în formarea gustului estetic și a gândirii critice. Acesta denunță adesea „dăscălimea improvizată”, profesorii formați superficial sau numiți prin influențe politice. Pentru el, profesorul trebuie să fie un reper de moralitate și integritate. Această exigență reflectă o concepție modernă asupra profesiei didactice: un cadru didactic nu este doar un furnizor de informații, ci un model social. Eminescu avea o viziune enciclopedică asupra educației. Profesorul trebuia să aibă o cultură solidă, să fie bine ancorat în tradiție, dar și deschis la universalitate.
,,Profesorii trebuie să se specializeze de acum înainte. Din simpli absolvenți ai facultăților, din simpli licențiați, ei trebuie să devie cu timpul învățați adevărați în ramurile lor și să facă de prisos emigrarea tinerimii noastre în străinătate. La noi, unde cultura a fost de secole înțelenită, nimeni nu are scuza că antecesori iluștri nu i-ar mai fi lăsat nimic de lucrat; din contră, tuturor li se prezintă posibilitatea de-a câștiga prin muncă o reputație respectată.” (Opere XIII, 261)
Pedagogia actuală recunoaște aceasta idee în conceptul de „profesor reflexiv”, capabil să învețe continuu, să se adapteze noilor provocări educaționale, ba mai mult de atât, să îmbrățișeze chiar și ceea ce nu intelege a fi util.
I.4. Traseul cultural al educației: limba, literatura și identitatea
Pentru Eminescu, cultura națională reprezintă nucleul educației, totodată, fundamentul unui popor este dat, de asemenea, de nivelul de cultură al individului. Evident, cultura nu-și poate face loc printr-o altă cale mai sigură decât studiul aprofundat al limbii române, al istoriei neamului românesc, al literaturii și al tradițiilor – considerându-le elemente esențiale în formarea identității tinerilor. Eminescu nu promovează însă un naționalism îngust, rigid, ci invită la o cultură națională deschisă universalului, prin raportare complexă la modele străine.
Azi accesăm o lume caracterizată de migrație, multiculturalism și identități fluide, iar educația identitară și culturală devine o provocare reală. Particularizând, observăm constant în dinamica lexicului integrarea unor noi termeni în urma evenimentelor socio-culturale. Ar putea fi chiar denumită generic ,,limbajul tinerilor”. Putem să-i spunem o împănare a limbajului cu anglicisme. Și asta-mi pare mie tot o formă de diminuare a statutului cultural românesc. Să considerăm asta remotivare? În sfârșit, promovarea patrimoniului cultural, echilibrată cu deschiderea spre valori universale, reprezintă o cerință esențială a pedagogiei actuale, în deplină consonanță cu gândirea eminesciană.
Concluzii
Privită ca o zonă care poate prejudicia imaginea eminesciană și, probabil, din acest motiv este prea puțin străbătută de literați, publicistica lui Eminescu rămâne un spațiu fertil și cu o forță creatoare desăvârșită. Scrierile eminesciene care ating cotidianul supun discursul jurnalistic al vremii la primenire, exact la fel cum poezia sa provoacă lirismul românesc la noi mijloace de expresie. Astfel, actualitatea lui Eminescu derivă, așa cum am menționat și pe parcursul acestui articol, din problematicile abordate, care vin astăzi să răspundă unor întrebări, să nască curiozități noi sau chiar să creeze în individ noi valori care îi deschid calea spre Cultură.
BIBLIOGRAFIE
- Eminescu 1989: Mihai Eminescu, Opere X, București;
- Eminescu 1985: Mihai Eminescu, Opere XIII, București;
- Noica Constantin 1975, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, București;
ANEXE
- Mihai Eminecu – ,,Scrieri politice”
Comentarii recente