Profesor Pigui Grațiela-Ramona, Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu
Publicat în 2019, romanul „Numele celălalt” constituie prima parte din vasta operă de șapte volume a lui Jon Fosse – „Septologia”, considerată de critici una dintre cele mai importante contribuții literare norvegiene contemporane. Cartea propune o ipostază a contemplației, o poetică a interiorității și a transcendenței. Fără punctuație sau paragrafe, lectura poate debusola un cititor neavizat sau obișnuit cu scriiturile clasice cronologice și narative. Cu toate acestea, parcurgând paginile, se poate observa că ideile curg firesc și că, pur și simplu, conținutul nu cere niciun punct, ci pare că se scrie de la sine și că niciun alt stil nu i s-ar fi potrivit.
La nivel tematic, romanul înfățișează două ipostaze – versiuni ale aceluiași personaj, Asle, abordând mai multe aspecte precum identitatea, dualitatea, vulnerabilitatea spirituală și raportarea la Dumnezeu într-o lume căreia îi lipsește sacrul. De aceea, stilul neobișnuit, continuu, fără delimitări pare a fi al unei rugăciuni la o divinitate căutată și necesară. Printr-un ritm lent și printr-o repetiție, evident propuse, se produce efectul unei conștiințe aflate în stare de introspecție și de autoobservare: „Simt cum totul se întoarce în mine și mă întreb cine sunt”, o interiorizare permanentă, care creează un timp propriu, intim, al conștiinței, diferit de cel obiectiv. Se sugerează fragmentarea interioară, deopotrivă dublul și unitatea, căutarea și regăsirea, scindarea și împlinirea. Această tehnică a dublului amintește de literatura postmodernă, în care ființa este împărțită și se zbate între apolinic și dionisiac, între chemarea luminii și rătăcirea în întuneric: „E ca și cum ar exista un alt eu, mergând pe alt drum”. Dublul devine astfel o reflectare, o oglindă morală și spirituală, aducând în dezbatere existența personală și determinarea exterioară, destinul. Ca în teatrul lui Marin Sorescu, se explorează fisura identității, iar dublul, „celălalt”, apare ca o ipostază a interogației existențiale. La Fosse, dublul este „real” nu doar psihologic, există în lumea ficțiunii ca persoană distinctă, ca personaj, purtător de identitate, de principii, de idei, dar funcționează în spirit fenomenologic, ca „o altă variantă a propriei existențe”. Prin conceptul acesta, scriitorul analizează ontologic posibilitatea ca sinele să fie o pluralitate de existențe, în spiritul dedublării și al reunirii ipostazelor, al pendulării între apolinic și dionisiac. La Marin Sorescu, dublul apare ca o voce interioară și ca o multiplicare existențială, ce se asociază cu dezorientarea și continua căutare “Cine e Iona? Iona sunt eu”. Dublul este aici un efect al absurdului și al izolării, în timp ce pentru Fosse este legat de destin și de creație.
Pe de altă parte, în relația cu sinele, Asle manifestă compasiune, aproape milă spirituală „Doamne, ai milă de mine!”, iar dublul devine o oglindire morală „așa aș fi putut fi și eu”. În schimb, Iona se raportează la dublul interior cu ironie și cu revoltă, iar acesta devine ruptură și nu șansă. Este rezultatul unei lumi absurde, în care identitatea nu se poate menține.
Astfel, dublul este expresia posibilităților ființei. Prin întâlnirea celor doi Asle, libertatea se revelează ca orientare a sinelui spre grație sau spre pierdere. În contrast, Iona descoperă că nu este cu adevărat liber, dublul îi arată limitele condiției umane: „nu pot ieși”, iar libertatea devine un mit tragic. Spațiul său este un antiunivers – burta peștelui, apoi un șir nesfârșit de burți de pește. Transcendența este ironizată, omul nu iese la lumină, ci este prins într-un spațiu al imposibilului. Singura scăpare e în sine pentru că „drumul, el a greșit-o”. Soluția nu este în afară, ci în interior, în autocunoaștere.
În abordarea problematicii dublului, se poate face o comparație între metafizica eminesciană și fenomenologia mistică a lui Jon Fosse. Astfel, Eminescu explorează pluralitatea identității într-o viziune romantic – idealistă, în care timpul, spațiul și eul sunt fracturate metafizic, iar personajul trăiește simultan în mai multe realități. Totodată, Fosse investighează acest concept în spirit fenomenologic, meditativ și mistic prin prezența celor doi Asle, două ipostaze existențiale paralele. Deși diferă categoric în ceea ce privește estetica, ambele opere pornesc de la aceeași întrebare „Poate un om să fie mai multe persoane în același timp?”. Eminescu propune un model metafizic, în care eul se proiectează în trecut, se dedublează în alte existențe, transcende timpul prin voință și vis, există simultan ca Dionis, Dan sau Zoroastru: „Câți oameni sunt într-un singur om? Tot atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă”. Mitul oniric este calea prin care Dionis se metamorfozează în călugărul Dan- „ciudat el visase”.
La Eminescu, pluralitatea nu este o fractură, ci o devenire cosmică: identitatea continuă în multiple corporalități și epoci: „Sufletul călătorește din veac în veac, același suflet, numai că moartea îl face să uite că a mai trăit”. Dionis nu este rupt în două, ci își recuperează variantele posibile ale sinelui. Multiplicitatea are sens metalizic: este drumul spre cunoaștere. Astfel, eul devine polimorf, într-o lume în care se poate proiecta în timp, prezentul și trecutul coexistă, iar realul și visul se suprapun fără limită.
Pe de altă parte, în romanul lui Fosse, cele două ipostaze ale lui Asle sunt doi oameni reali în lume, dar care reprezintă două versiuni posibile ale sinelui: un Asle contemplativ, credincios, pictor disciplinat și alt Asle decăzut, pierdut, alcoolic. Ideea centrală este salvarea prin sine. Cu alte cuvinte, pictorul decadent este salvat de pictorul abstinent, versiuni ale aceleiași persoane.
Ca element de convergență, cele două lucrări afirmă că identitatea umană nu este un monolit, ci un spațiu în care se ciocnesc multiple eu-uri reale, potențiale, spirituale, trecute, viitoare, ratate, visate, iar Asle și Dionis, fiecare în felul său, arată că omul este întotdeauna mai mult decât un singur sine.
La un alt nivel al interpretării, se regăsesc în cartea lui Fosse câteva afinități cu bogumilismul, într-o reinterpretare modernă. Astfel, poate fi remarcat un dualism antologic bine/rău, Asle luminos / Asle decăzut, dar și ideea de mântuire prin interiorizare, rugăciune tăcută, repetitivă și prin viață ascetică: solitudine, disciplină, Autorul recurge la simbolul luminii atât în pictură cât și ca revelație, iar romanul poate fi citit ca o transcriere modernă a luptei între două principii, un ecou estetic al vechilor idei bogumiliste despre lume, spirit și identitate.
O altă interpretare a dublului la Fosse ar putea porni de la punerea în paralel cu afirmația lui Rimbaud „Je est un autre”, una dintre cele mai categorice formule ale modernității literare. Ea subliniază o ruptură între subiect și sine, o fractură interioară, care transformă eul într-o entitate străină lui însuși. Romanul lui Fosse reia în alt registru aceeași problematică: eul este privit ca o entitate instabilă, fluidă, deseori străină propriei conștiințe. Chiar dacă aparțin unor epoci diferite, cei doi converg în modul în care pun în discuție criza identității și experiența alterității interioare. În viziunea celor doi autori, eul nu este o entitate unitară, coerentă și stabilă, ci un spațiu al contradicțiilor. Rimbaud vede poezia ca pe o experiență de desubiectivare, de alienare voluntară, prin care eul devine un spațiu străbătut de forțe și voci care nu-i mai aparțin. Similar, Fosse construiește narativ tocmai această dispersie. Asle, protagonistul, este dedublat existențial într-un „celălalt Asle”, un alter ego care îi reproduce biografia, dar deviază moral și spiritual. Relația nu este una de simplă oglindire, ci o manifestare a fisurării identității. Asle reflectează continuu asupra propriei ființe, iar alter ego-ul său îi apare ca o versiune posibilă, dar inacceptabilă. Fosse pune accent pe misterul creației, așa cum Rimbaud se consideră instrumentul prin care trec voci și imagini. Poetul nu „scrie”, ceva / cineva scrie prin el. Asle simte adesea că tablourile îi sunt date, că ele vin dintr-o zonă care îi este inaccesibilă. Însăși narațiunea fluidă, fără punctuație sugerează că limbajul nu îi aparține în totalitate autorului, iar cartea pare că se scrie singură, dintr-o sursă transcendentă. Dacă la Rimbaud alteritatea este o forță poetică, în „Numele celălalt” capătă o formă spirituală, iar Fosse înscrie dedublarea eului creator într-un orizont mistic.
Așadar, dualitatea în carte lui Fosse reprezintă nu doar un procedeu compozițional sau o tehnică narativă, ci însăși esența cărții și a subiectivității pe care autorul o investighează. Acesta evită să reducă această dualitate la o simplă opoziție bine-rău. În schimb, relația dintre cele două versiuni ale sinelui funcționează ca o meditație asupra continuității conștiinței. Fosse propune o ipostază implicită a dublului, în care mântuirea și prăbușirea coexistă, iar omul își recunoaște propria vulnerabilitate reflectând în dublul său o versiune alternativă a lumii. Prin această construcție, „Numele celălalt” nu oferă răspunsuri, ci explorează un mod de a fi, în care identitatea este rezultatul unei neîntrerupte negocieri între lumină și întuneric, între ordine și dezordine, între tăcere și memorie.
Bibliografie:
- Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, vol.1, Ed. Minerva, București, 1976
- Glodeanu, Gheorghe, Avatarurile prozei lui Eminescu, Ed. Libra, București, 2000
- Malița, Liviu coord., Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj 2022
- Munteanu, Cornel, Lecturi neconvenționale, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de știință, 2003
- Sorescu, Marin, Ieșirea prin cer, Ed. Eminescu (Seria Teatru comentat), 1984
- https://www.lapunkt.ro/2024/01/jon-fosse-celalalt-nume/
Comentarii recente