Profesor Lărgeanu Crina Teodora, Liceul Tehnologic Roșia de Amaradia
Monica Lovinescu (19 nov. 1923 – 20 apr. 2008), jurnalistă și critic literar, fiica lui Eugen Lovinescu și a Ecaterinei Bălăcioiu–Lovinescu, este o emblemă a culturii românești, valoare incontestabilă a literaturii române, fiind considerată cea mai importantă voce feminină a exilului românesc.
După absolvirea Facultății de Litere din București (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la seminarul de Artă Dramatică și colaborează la diverse publicații (Revista Fundațiilor Regale, Kalende, Vremea, Democrația lui Anton Dumitriu). Obține o bursă a statului francez în anul 1947 și pleacă la Paris, unde cere azil politic. Traduce câteva cărți în limba franceză sub pseudonimele Monique Saint-Côme și Claude Pascal.
Din 1951 se dedică activității radiofonice și ,,țării din gând” :realizează, până în 1975, emisiuni literare și muzicale la Radiodifuziunea Franceză, iar din 1962 trece la microfonul Europei Libere. Are emisiuni săptămânale ascultate cu interes în România: cronica de carte de la Actualitatea culturală românească, precum și Teze și antiteze la Paris. În 1977, se face asupra ei o încercare de asasinat politic de către un securist aflat în solda lui Nicolae Ceaușescu. După însănătoșire, continuă, cu o înverșunare mai pregnantă, să dezvăluie și să condamne teroarea comunismului din țară.
Monica Lovinescu a fost căsătorită cu criticul literar Virgil Ierunca, fiind amândoi unele dintre cele mai iubite și respectate figuri ale exilului românesc.
În cartea ,,Această dragoste care ne leagă”, de Doina Jela, sunt descrise momentele dramatice prin care au trecut Monica Lovinescu și mama sa, Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu, profesoară de Limba franceză, separate de mii de kilometri, în urma plecării acesteia cu o bursă în Franța și, ulterior, a exilului forțat, în perioada persecuției comuniste, în care acestea au ținut legătura doar prin intermediul corespondenței .
Consecințele dureroase ale regimului comunist au fost impregnate în sufletele celor două personalități remarcabile Monica Lovinescu și mama sa, Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu. Momentele cruciale prin care au trecut acestea au fost provocate de o mentalitate obscură, inumană, draconică a celor instalați la putere, a comuniștilor care nu puteau înțelege oamenii cu minți luminate, desigur, fiindu-le teamă că le sunt dezvăluite atrocitățile, ilegalitățile pe care le săvârșeau prin abuz de putere.
Într-o scrisoare din 27 septembrie 1947, se remarcă exigența, chiar tirania mamei sale, în care își dorea pentru fiica ei un anume tip de soț, cu o anumită ținută socială, eleganță, prestanță, iar după căsătorie să păstreze numele Lovinescu și să aibă copii care să-i perpetueze memoria. Printre relatările din corespondențe o întâmplare care a avut loc la sfârșitul războiului, se evidențiază următoarea: ,,Ecaterina se adăpostește împreună cu fiica ei la o prietenă în localitatea Lunceni, Muscel, pentru a fi în siguranță de soldații invadatori sovietici, dar, chiar și așa, acestea trec prin momente tensionate, deoarece satul în care se aflau este atacat de armata sovietică, relatându-se momentele în care soldați înarmați intră cu forța în casa acestora și jefuiesc ceea ce găsesc, cerând băutură, iar femeile din casă le spun acestora că nu există, dar ei, insistând, răvășesc casa în căutarea acesteia, găsind o mulțime de sticle cu țuică din Oltenia, un soldat încearcă una dintre sticle, însă întâmplarea a făcut ca aceasta să fie cu agheasmă și așa au renunțat la căutare, însă ,dacă minciuna era descoperită, ar fi însemnat moartea acestora, dar Dumnezeu a rânduit lucrurile în așa fel, încât femeile din acea casă să scape nevătămate.
Monica Lovinescu rezistase șantajului Securității, astfel încât mama îi murise în închisoare în anul 1962,după o condamnare politică, abuzivă, fiind privată de orice îngrijire medicală. Vocea Monicăi Lovinescu avea forța adevărului și promisiunea libertății. Era ascultată de oameni din toate categoriile sociale, nu doar de cei interesați de literatură, de cei care citeau revistele literare ale epocii, de la România Literară la Săptămâna.
Despre aceasta au inventat lucruri umilitoare pentru a-i păta onoarea și pentru a o defăima: „a făcut spionaj pentru CIA, striptease pe mesele ofițerilor din armatele aliate și s-a vândut hienelor de pe Wall Street”. Ulterior, chiar și cei mai înverșunați adversari ca Mihai Beniuc și Aurel Baranga, au admirat-o pentru tenacitatea, dârzenia, curajul și munca asiduă de a-și atinge scopul în a dezvălui atrocitățile comuniste, dar și pentru a cultiva în sufletele oamenilor virtuțile morale precum: adevărul, dreptatea și binele.
În cronicile vorbite la radio, în perioada 1962-1971, Monica Lovinescu discută despre cărțile scrise de Ștefan Bănulescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Romulus Vulpescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, apreciind importanța și valoarea lor.
Monica Lovinescu s-a distanțat, nu doar de discursul cultural dominant în cultura franceză a epocii, susținând scriitorii disidenți din Est, inclusiv din Uniunea Sovietică, dezvăluind ororile comunismului și recenzând intelectualii francezi care se delimitau de fascinația stângii (extreme).
După Revoluția din 1989, odată cu întoarcerea în țară, a publicat numeroase cărți de memorialistică și de Literatură română în contextul acesteia din trei decenii, cele mai multe publicate în Editura Humanitas.
Este stimată și apreciată de cei 23 de milioane de oameni dinlăuntrul granițelor și cei opt milioane împrăștiați în afară, numind-o: „Monica noastră națională” sau „Statuia libertății noastre.”
Nici după 1989,în ciuda deziluziilor profunde, Monica Lovinescu nu s-a resemnat, ci a pledat, cu îndoită înverșunare, adesea radicalizându-și poziția, pentru cultivarea memoriei. De aceea, interesul autoarei se va îndrepta acum asupra cărților care ne restituie trecutul, nu prin mijloace ficționale, ci mai ales pin formula memorialistică, care poate fi un exercițiu naiv, însă cu beneficii incalculabile în planul recuperării unui timp care, folosind vorbele lui Annie Bentoiu, „ni s-a dat”, dar care totodată „ne-a fost luat”.
În anul 2008, scriitoarea a decis să doneze statului român locuința din Paris.
BIBLIOGRAFIE
- Jela, Doina. Această dragoste care ne leagă. București: Editura Curtea Veche, 2005
- Mihăieș, Mircea. Viața, opera și obsesiile Monicăi Lovinescu. București: Editura Polirom, 2012
- Lovinescu, Monica. Jurnal (1981–1984). București: Editura Humanitas, 2002.
Comentarii recente