de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Critică literară, Text, context, intertext
Firu Iuliana-Marilena, Liceul Teoretic Novaci/Școala Gimnazială Novaci
Valorile estetice ale literaturii, în genere, au fost dintotdeauna un subiect care a necesitat atât dobândirea unor vaste cunoștințe de teorie literară, cât și o lectură și mai ales o (re)lectură a operelor literare ale autorilor vizați. Fără îndoială, exegetul și istoricul literar Nicolae Manolescu dovedește simțul preciziei și al responsabilității scrierii atunci când împărtășește cititorilor viziunea sa critică asupra literaturii române. Astfel, lucrarea Istoria critică a literaturii române rămâne o receptare actuală și complexă pentru orice filolog – și nu numai – care dorește să descopere în ce mod pe axa cronologiei se pot identifica opere și autori care au pus bazele culturii și literaturii române.
În prezentul demers, se va reflecta o privire în ansamblu a Istoriei critice a literaturii române prin trimitere la primul volum al lucrării – menționez că am consultat ediția apărută în 2002 la Editura AULA din Brașov. După cum se cunoaște, acest volum conține trei mari capitole, respectiv: Literatura medievală (secolele XVI-XVIII), Începuturile literaturii artistice (1787-1830) și Romantismul (1830-1889), cu subcapitole aferente. Cu referire la cel de-al doilea capitol al lucrării, consider că, pentru o bună consolidare a informațiilor prezentate de autor, este adecvată o atentă valorificare a subcapitolului Proza și teatrul, ce cuprinde următoarele părți: Ultimii cronicari. Mentalități noi în haine vechi, Oratori, retori și limbuți și Doi pionieri: Dinicu și Iordache Golescu.
Întregul subcapitol pune în lumină aspecte legate de faptul că proza vremii a fost mai puțin creatoare față de poezie. Nicolae Manolescu aduce în prim-plan informații prețioase despre reprezentanții Școlii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Nicolae Stoica de la Hațeg sau Ienăchiță Văcărescu.
O atenție deosebită îi este acordată cronicarului muntean Dionisie Eclesiarhul, despre care Nicolae Manolescu afirmă: „Limba cronicarului înțeapă adesea mai ales pe turci, dar nu cruță nici pe nemți. […] E ceva din Neculce și din Radu Popescu la el, aproape nebăgându-se în seamă că au trecut o sută de ani. […] Spiritul lui Dionisie este folcloric, la fel ca și sursele de informație”. (1)
În continuare, în prezentul demers mă voi opri asupra celor „doi pionieri” – după cum îi numește Nicolae Manolescu – ai literaturii române, Dinicu și Iordache Golescu. Sunt esențiale a fi menționate și alte informații despre aceștia, căci, după cum vom observa, atât Dinicu, cât și Iordache Golescu, au încercat în operele lor să ajute prin emancipare la culturalizarea literaturii române sub influența filosofiei luminilor. În 1821, prin înlăturarea domnilor fanarioți și revenirea la cei pământeni, marii intelectuali ai vremii au înțeles necesitatea distanțării de perspectiva idealistă și orientarea unei literaturi bazată pe pragmatism, astfel că se observă „scăderea interesului pentru literatura religioasă în păturile cultivate ale societății […], iar Iordache și Dinicu Golescu se asociază burgheziei în formare, cu care colaborează și în cadrul societăților culturale”. (2)
Opera singulară a lui Dinicu Golescu a fost așa-zisul „jurnal de călătorie”, intitulat Însemnare a călătoriii mele Constantin Radovici din Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826. Lucrarea a fost începută la vârsta de 47 de ani, când maturitatea scriitorului îi permite observarea crizei în care se află cultura și civilizația română. Critica este metoda fundamentală folosită de autor în scrierea jurnalului. Aceasta este una nepărtinitoare și evidențiază contrastul dintre Valahia și Europa. În urma vizitării unor orașe și sate din Ungaria, Austria, Italia și Elveția, autorul ia contact cu civilizația modernă de la început de secol XIX, fiind profund impresionat. Dinicu Golescu este printre primii oameni de cultură care călătorește pentru a scrie și pentru a oferi detalii prin prisma celor văzute și trăite. Este un model demn de urmat. Cu studii la Academia grecească din București, bun cunoscător al limbilor latină, franceză și italiană, acesta nu are în mod expres conștiința valorilor europene. Mai degrabă, el dorește să întocmească la finalul călătoriei un adevărat document psihologic și social, deoarece are simțul lucidității în momentul în care observă realitățile lumii. Asupra acestei lucrări, Nicolae Manolescu afirmă: „Nu există în Însemnare plăcere gratuită a contemplării lumii, nici simț al frumosului natural ori artistic, nici, în fine, expresie literară a frământărilor sufletești individuale. Totul e orientat spre utilitate, spre notarea factorilor de civilizație materială, spre social și tipic”. (3)
În primele pagini ale lucrării, cele ce sunt adresate cititorilor, el îndeamnă la meditație, spre a se examina dacă patria noastră va putea ajunge vreodată la nivelul țărilor occidentale sau dacă se poate vorbi și în Țara Românească despre civilizație și bunăstare colectivă. Dinicu Golescu consideră: „vremea este a ne deștepta, ca niște bune gazde care când ies din casele lor adună pe seama lor și a casnicilor lor; așa și noi: adunând binele care din citiri de cărți bune și folositoare, care din călătorii […] să-l sădim în pământul nostru, spre rodire înmulțită”. (4) Întors în Valahia, el deplânge starea țăranului, situația materială a Țării Românești și lipsa de educație a oamenilor, motiv pentru care înființează în 1826 la Golești, în Argeș, o Școală de băieți. Un an mai târziu, în 1827, Dinicu Golescu pune bazele Societății literare de la București, cu ajutorul lui Ion Heliade-Rădulescu. Cei doi erau adepți ai ideilor iluministe, iar programul Societății prevedea redactarea de gazete în limba română, înființarea de teatre naționale și colegii, la București și Craiova, dar și întemeierea de școli primare la sate.
Adept al ideilor de libertate națională și socială, traducător din limba franceză și greacă, fratele lui Dinicu Golescu, Iordache, se circumscrie organizării școlilor românești, alături de profesorul Gheorghe Lazăr, fondatorul școlii bucureștene de la Sfântul Sava. Privind activitatea sa literară, trebuie amintit faptul că a scris despre diversele implicații politice la care a luat parte, cum ar fi cele de la revoluția lui Tudor Vladimirescu, în cronica Préscurtă însemnare dă turburarea Țării Românești ce s-a întâmplat la leat 1821, mart, după moartea lui Aleco Vodă Șuțu. De asemenea, a scris și comedii cu caracter satiric, care „sunt cuprinse sub titlul general de «Istoria Țării Rumânești. Starea Țării Rumânești pe vremea streinilor și a pământenilor» – titlu potrivit, căci ele ne zugrăvesc starea țării sub cei din urmă Domni fanarioți și sub Grigore Dimitrie Ghica”. (5)
Continuator al concepțiilor lui Ienăchiță Văcărescu privind folosirea limbii române literare, Iordache Golescu publică în 1840 o lucrare de gramatică în limba română sub titlul Băgări de sémă asupra canónelor grămăticești. Cărturarul scrie un Dicționar, dar și o lucrare importantă pentru evoluția limbii române, „o vastă culegere de proverbe, cugetări, istorioare, într-un manuscris de 854 de pagini” (6), intitulată Pilde, povățuiri i [și] cuvinte adevărate și povești, adunate de dumnealui Dvornicul Iordache Golescul, fiul răposatului Banul Golescul, cuprinzând numeroase proverbe, cugetări, istorioare.
Așadar, dacă Dinicu Golescu a fost un precursor al dezvoltării literaturii prin evidențierea contrastului dintre Valahia și civilizația europeană, Iordache Golescu este cel care ocupă în paginile literaturii de la începutul secolului al XIX-lea un loc de cinste, prin lucrările publicate care îl dovedesc a fi un cărturar activ al vremii.
Scrierile fraților Golești marchează primele decenii ale secolului al XIX-lea. Acestea sunt impregnate de promovarea valorilor naționale și sunt subordonate „destrămării feudalismului și a formării relațiilor capitaliste […] ce durează până în preajma revoluției burghezo-democrate din 1848”. (7) Atunci, potrivit lui Nicolae Manolescu, contextul Revoluției de la 1848 va da libertate oamenilor de cultură – scriitori, istorici, adepți ai unor mișcări culturale, tipografi, editori ș. a. – pentru a pune bazele unei literaturi adevărate.
NOTE:
- Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediție revizuită, Brașov, Editura AULA, 2002, p. 202.
- Andrei Oțetea, Tudor Vladimirescu și Revoluția din 1821, București, Editura Științifică, 1971, p. 96.
- Nicolae Manolescu, cit., p. 206.
- Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriii mele Constantin Radovici din Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826, cuvânt înainte de Marin Bucur, București, Editura Eminescu, 1971, p. 17.
- Bănescu, Viața și scrierile marelui-vornic Iordache Golescu. Bucăți alese din scrierile sale, Vălenii de Munte, Editura Neamul Românesc, 1910, p. 52.
- Ibidem, p. 95.
- Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, București, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 417.
Bibliografie:
- Bănescu, N., Viața și scrierile marelui-vornic Iordache Golescu. Bucăți alese din scrierile sale, Vălenii de Munte, Editura Neamul Românesc, 1910.
- Golescu, Dinicu, Însemnare a călătoriii mele Constantin Radovici din Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826, cuvânt înainte de Marin Bucur, București, Editura Eminescu, 1971.
- Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediție revizuită, Brașov, Editura AULA, 2002.
- Oțetea, Andrei, Tudor Vladimirescu și Revoluția din 1821, București, Editura Științifică, 1971.
- Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, București, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1977.
de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Poezie, Text, context, intertext
Profesor Dr. Găvan Elena-Diana, Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu
- Despre mit
Conceptul-cheie al mitologiei, mitul s-a bucurat de-a lungul timpului de mai multe definiții. Romulus Vulcănescu, în celebrul său studiu, Mitologie română, împarte definițiile date mitului în trei grupe diferite: „definiții heretonomiste ce țin de științele umaniste care au folosit mitul în scopuri auxiliare; definiții autonomiste ce țin de enunțurile independente ale științei mitului și ale mitologiei; și definiții interdisciplinariste ce țin de focalizarea interdependentă a sistemului de științe social-istorice asupra mitului, întru lămurirea științei mitului și sistematizarea mitologiei” [Vulcănescu, 1987:25]. Autorul consideră că mitul poate fi „lămurit” prin „elementele lui constitutive”, prin „motivele fabulației și anecdoticii”, „prin tipologia lui stadial-istorică”, „prin logicitate și veridicitate”, „prin polivalența, polisemia și poliglosia mitului” [Vulcănescu, 1987:26].
După ce trece în revistă definițiile lui Claude Levi-Strauss și Mircea Eliade, autorul Mitologiei române rezumă că miturile sunt „produse directe ale unui mod de gândire logică de tip totemic”. Elementele constitutive mitului sunt mitemele, iar mitul devine „un instrument de discernere a gândirii magice”.
În cercetarea motivelor fabulației și anecdoticii mitului, Romulus Vulcănescu aduce în discuție studiul lui Lauri Honko, în viziunea căruia „mitul este un concept în evoluția căruia se află o istorie complexă” [Vulcănescu, 1987:28]. Lauri Honko împarte definițiile mitului în două categorii: teoriile antice și cele moderne. Cercetătorul amintește că termenul „mythos” apare în opera lui Platon Protagoras și că Aristotel aprecia vechimea miturilor. De asemenea, teoriile moderne ale mitului sunt formulate de către oameni de știință care prezintă o direcție de cercetare științifică a mitului. Aceștia conferă mitului statutul de document istoric și consideră necesar ca omul de știință să facă diferența între realitatea concretă și cea mitică. Romulus Vulcănescu încearcă să unifice aceste puncte de vedere, considerând mitul „un element al gândirii globale”. În viziunea sa, mitul nu se opune gândirii stiintifice, deoarece el este „îmbibat de logicitate la toate nivelele conștiinței, după principiul vaselor comunicante și al osmozei între stările de conștiință, în condiții normale de activitate spirituală”. Potrivit acestei perspective, mitul este „un elaborat polivalent, polisemic si poliglosic al logicității mitice” [Vulcănescu, 1987:31]. În acest sens, Romulus Vulcănescu enumeră cele trei tipuri de cunoaștere prin mit: cunoașterea rațională, cunoașterea subconștientă și cunoșterea inconștientă, mitul fiind un „sinteticum al tuturor”.
Merită a fi amintită aici pledoaria lui Romulus Vulcănescu despre relația dintre mit și adevăr, subiect al multor controverse de-a lungul timpului, deoarece cunoașterea științifică a fost mereu opusă cunoașterii mitice. Karl R. Popper amintește în studiul său În căutarea unei lumi mai bune că primul om care a constituit „o teorie a adevărului, care a legat ideea de adevăr obiectiv cu ideea failibilității de principiu a omului, a fost presocraticul Xenofan” [Popper, 1998:205]. Această tradiție a fost numită și „școala scepticilor”, iar scepticul este văzut ca un „om neîncrezător”. Plecând de la această premisă, Popper recomandă să se facă distincție între „ideea adevărului obiectiv și ideea căutării adevărului”. Concluzia filozofului este că Xenofan era un căutător pentru care adevărul era obiectiv.
Romulus Vulcănescu explică relația dintre mit și adevăr prin analiza a ceea ce poate fi adevărat în mit și ceea ce poate fi inventat. De asemenea, pune în legătură această relație cu raportul dintre mitizare și demitizare, în viziunea sa, demitizarea fiind, de fapt, o „re-mitizare permanentă”. Concluzia criticului este că încă de la Schelling se cunoaște că elementele care alcătuiesc mitul, luate separat nu pot fi adevărate, că poate fi adevărat doar „mitul în întregimea lui”.
Un alt cercetător de seamă al mitului, datorită căruia acest concept fundamental al mitologiei s-a bucurat de mai multe definiții, a fost Mircea Eliade, care în Aspecte ale mitului realizează atât o istorie a mitului, cât și o clasificare a miturilor din diverse culturi. Scriitorul român amintește că savanții secolului al XIX -lea vedeau mitul drept „o fabulă”, o „ficțiune”, o „invenție”, dar că savanții occidentali ai secolului XX considerau mitul „o istorie adevărată”. În încercarea de a defini mitul, Mircea Eliade consideră că „miturile descriu nu numai originea lumii, a animalelor, a plantelor și a omului, ci și toate evenimentele primordiale în urma cărora omul a devenit ceea ce e azi, adică o ființă muritoare, sexuată, organizată în societăți, nevoită să muncească și muncind potrivit anumitor reguli” [Eliade, 1978:11].
Pentru Eliade, definiția cea mai potrivită este aceasta: „mitul povestește o istorie sacră, el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al „începuturilor” [Eliade, 1978:5]. O trăsătură importantă a mitului, semnalată de Mircea Eliade este aceea că miturile sunt o irumpere a sacrului în lumea reală, iar această „izbucnire a sacrului fundamentează cu adevărat lumea și o face așa cum arată azi” [Eliade, 1978:6]. Autorul realizează în studiul său un glosar al miturilor care unifică civilizații diferite: mitul cosmogonic, mitul eschatologic, mitul „întoarcerii în urmă”, mitul memoriei și al uitării, mitul sacru și câteva mituri ale lumii moderne care valorifică tot ideea „regressus ad uterum”.
Mircea Anghelescu în Dicționar de termeni literari definește mitul într-un stil asemănător lui Mircea Eliade. În viziunea lui, mitul este „narațiune despre ființe supranaturale sau eroi, ale căror acțiuni sunt plasate într-un timp arhaic și au valoare exemplară, religioasă și simbolică pentru toate acțiunile umane de același tip, explicând și originea cosmosului, a omului, a altor ființe sau a unor lucruri” [Anghelescu, 157].
Recunoscând că o definiție exhaustivă a mitului este imposibilă, Victor Kernbach interpretează conceptul de mit tot cu ajutorul termenului narațiune. În viziunea lui, mitul este „o narațiune tradițională emanată de o societate primitivă imaginându-si explicarea concretă a fenomenelor și evenimentelor enigmatice cu caracter fie spațial, fie temporal, ce s-au petrecut în existența psihofizică a omului, în natura ambiantă și în universul vizibil ori nevăzut, în legătură cu destinul condiției cosmice și umane, dar cărora omul le atribuie obârșii supranaturale datând din vremea creației primordiale și, ca atare, le consideră sacre și revelate strămoșilor arhetipali ai omenirii, de ființe supraumane în clipele de grație ale începuturilor [Kernbach, 1978:5]. Autorul realizează o clasificare substanțială a miturilor în patru mari clase: „mituri memoriale, fenomenologice, cosmografice și transcendentale” [Kernbach, 1978:8]. Convins că miturile interferează, Kernbach consideră miturile a fi complexe, reclasificându-le în șase categorii generale: „cosmogonia, elementele, panteonul, arhetipurile, destinul, spațiul și timpul” [Kernbach, 1978:11].
- Mitul ca structură de cunoaștere în poezia eminesciană
Autor al unei poezii mitice, Mihai Eminescu valorifică teme și motive mitice, precum: natura, folclorul, cosmogonia, spațiul dacic, timpul istoric, mitic. Se pare că opera sa conține elementele a două mitologii: una dacică, printre care ilustrează „vârsta de aur” a Daciei antice și alta, medievală, prin care subliniază „vârsta eroică” a Evului Mediu românesc. În acest sens, istoricul Sorin Antohi punctează cele două perioade, cu caracter repetabil în opera mitică eminesciană: „sfârșitul lumii dacice și Evul Mediu românesc, la rândul său, acesta din urmă are mai multe momente de elecțiune: anul 1400, epoca lui Ștefan cel Mare, cea a lui Matei Basarab și Vasile Lupu” [Antohi, 1999:128].
În viziunea istoricului, Dacia, dacismul fac ca „mitul să prevaleze” [Antohi 1999:129]. De asemenea, Ioana Em. Petrescu asociază Dacia cu o „vârstă de aur a gândirii mitice”. Aceste constante mitice, inspirate din misterul dacilor, al Daciei, ca spațiu sacru, sunt evidente în cinci poeme mitice care alcătuiesc, așa cum consideră Romulus Vulcănescu, un „pentaptic”, „un ciclu mitic cu alte dimensiuni etnice și alt suflu epic, mai amplu și mai patetic, inspirat din viata poporului dac” [Vulcănescu, 1987:610]. Aici intră poemele: Gemenii, Nunta lui Brig Belu, Sarmis, Rugaciunea unui dac și Memento Mori. Aceste poeme înregistrează pe retina cititorului mitologia unei Dacii care trece dincolo de timp și de moarte, o Dacie eternă pentru memoria culturală a poporului român.
I. Negoițescu vede natura ca sursă dătătoare de vrajă și mit, deoarece ea aduce, „tărâmului eminescian proporții de mit și acea vrajă obiectivă de lume sub pecetea sacrului”. Criticul o definește ca pe o „natură, care revine din belșug, își răspândește sonurile și miresmele, și mai ales respiră prin toți porii ei elementaritatea, titanismul, << sfințenia >>” [Negoițescu, 1984: 87]. Se pare că natura este supusă unui travaliu al imaginației creatoare a lui Eminescu, contemplației poetice, ochiului mitic ce îi semnalează sacralitatea. Prin acest aspect, toată opera eminesciană poate fi definită prin eticheta succintă, dar profundă a lui Dan C. Mihăilescu, drept „un poem al devenirii prin privire” [Mihăilescu, 1982: 87]. Natura este supusă unei radiografii estetice ce naște geografii sacre. Peisajul pictat de Eminescu trădează dorința acestuia de a anticipa „ideea spațiului ondulat la Vasile Conta, a spațiului mioritic la Lucian Blaga și a muntelui sfânt din Carpați, ca axis mundi (<<jumătate-n lume, jumătate-n infinit>>) la Nicolae Densușianu, „ideea de spațiu-mandala în literatura română, după Silvia Chițimic” [Vulcănescu, 1987:609].
Din clasificarea lui Victor Kernbach, gândirea mitică eminesciană este evidențiată cel mai mult prin predilecția poetului pentru cosmogonii. Aici este punctul de întâlnire dintre cunoașterea de tip științific, poetul valorificând un vocabular științific și cunoașterea artistică, pentru care face apel la intuiție și la imaginație creatoare, păstrându-și structura de poet romantic. În acest sens, Cătălin Ghiță afirmă: „Spațiul dacic este recuperat din unghi mitic și pliat pe o ideologie budistă, de stingere ontologică în Absolutul inefabil” [Ghiță, 2005:230]. Criticul consideră Rugăciunea unui dac „releul unui elaborat scenariu cosmogonic” [Ghiță, 2005:223] în care un rol covârșitor îl are „eul instaurator” care „reface exactitatea unui act ritualic din ilud tempus” [Ghiță, 2005:219].
Prin mitul cosmogonic, Eminescu înglobează în opera sa tot ceea ce Victor Kernbach consideră a fi mituri fenomenologice: „facerea lumii din haosul primordial” (Scrisoarea I); „antropogonia” (crearea omului, ca pereche arhetipală – Strigoii); „eschatologia”, ce vizează presentimentul morții – Scrisoarea I, Odă (în metru antic); „cadrul astral”, prezența „luminatorilor”; elementele (apa, focul, pământul, aerul-Memento Mori). Dintre miturile cosmografice, „panteonul”, „teogonia” sunt valorificate în Luceafărul sau zeii dacici, demiurgul, ce are ca echivalent, în viziunea lui Cătălin Ghiță, „sufletul universal”, deoarece este o instanță plotiniană” [Ghiță, 2005:220].
Dintre miturile transcedentale, în poezia eminesciană apare: „destinul”, care este implacabil și care subjugă atât pe om, cât și pe zei; „universal dual”: lumină-întuneric, mișcare-repaus, viață-moarte; condiția umană și încercarea nefastă a omului de a o depăși, prin zbor ca în Luceafărul; „aria timpului”, acel „illo tempore” care subliniază nimicnicia omului în fața geniului, a demiurgului, a morții.
Mitologia medievală, care pune pecetea unei vârste eroice, este evidențiată prin poezii ca Scrisoarea III și proiectul pierdut Horiadele, ce elogia destinul lui Horia. De asemenea, dragostea lui Eminescu pentru folclor atinge proporții mitice prin intermediul următoarelor creații: Făt-Frumos din lacrimă, Călin Nebunul, Făt-Frumos din tei, Fiul lui Dumnezeu, Borta vântului, Călin, file din poveste, Luceafărul, Strigoii.
Nu numai natura reprezintă în poezia lui Eminescu o sursă mitologică, ca orice căutător romantic de absolut, poetul potențează în scriitura sa mitul erotic. Iubirea apare atât ca factor cosmic, ca o cheie de întelegere a universului, cât și ca un „mit al sufletului” [Todoran, 1972: 539]. I. Negoițescu cataloghează „vizionarismul ce stă la baza scrierilor mitice eminesciene, drept „htonic și ne-creștin” [Negoițescu, 1984: 131]. De asemenea, Cătălin Ghiță opinează „cosmogonia și eschatologia eminesciene urmează un <<mit al eternei reîntoarceri>>, un model metafizic al unei circularități perfecte” [Ghiță, 2005:234]. Această circularitate se poate extinde la toate miturile eminesciene, acestea având o valoare inestimabilă atât analizate fragmentar, cât și în totalitatea lor.
Știința mitului este un meșteșug artistic valorificat de Mihai Eminescu și prin prisma limbajului poetic. Sunt evidente în opera sa poetică acele „stileme” proprii pe care Romulus Vulcănescu le identifica a fi mitopoetice. Acestea sunt alegoria, metafora și simbolul.
Alegoria este utilizată în portretizarea lui Orfeu, despre care Edgar Papu crede că în poezia eminesciană, „apare ca un demiurg de tip pitagoreic, ce înstrunează cu sunetele harfei sale armonia sferelor” [Papu, 1971:54]. Metaforele alcătuiesc instrumentarul cu care poetul descrie Dacia, ca locus primordial sau în alcătuirea imaginii universului ca o pluralitate de lumi, prin această viziune, Eminescu înscriindu-se, așa cum semnala și Ioana Em. Petrescu, pe axa unui pattern cosmologic kantian. Tot prin metafore, Eminescu redă raportul dintre om și Dumnezeu sau ilustrează mitul erotic. Simbolul apare ca un modus operandi eminescian, deoarece opera sa mitică este presărată cu elemente simbol, cu acele miteme, așa cum le numea Gilbert Durand.
Aceste figuri de stil mitopoetice alcătuiesc un corpus de documente care atestă imaginea unui Eminescu-făuritor al unei mitologii proprii care se află în corespondență cu mitologiile vedantine, indiene, chineze. Prin acestea, poetul își dorește recuperarea unui timp sacru, reconstruirea universului în așa fel încât să fie salvat de un prezent nedemn. De aceea, poetul cade pradă vizionarismului său exacerbat, prin care își construiește propriile rațiuni, dar și propriile sentimente.
Bibliografie
- Opere
Eminescu, Mihai. Poezii. 3 vol. Ediție îngrijită de D. Murărașcu, Ed. Minerva, București, 1982
- Referințe critice
Anghelescu, Mircea. Ionescu, Cristina. Lăzărescu, Gheorghe. Dicționar de termeni literari, Ed. Garamond, București.
Antohi, Sorin. Civitas Imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, Ed. a II-a, Ed. Polirom, Iași, 1999.
Eliade, Mircea. Aspecte ale mitului, Ed. Univers, București, 1978.
Kernbach, Victor. Miturile esențiale, Ed. ștințifică și enciclopedică, București, 1978.
Ghiță, Cătălin. Lumile lui Argus: o morfotipologie a poeziei vizionare, Ed. Paralela 45, 2005.
Mihăilescu, Dan C. Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, București, 1982.
Negoițescu, I. Poezia lui Eminescu, ed. a IV-a revăzută, Ed. Eminescu, București, 1984.
Papu, Edgar. Poezia lui Eminescu. Elemente structurale, Ed. Minerva, București, 1971.
Petrescu, Ioana Em. Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetică, Ed. Paralela 45, Pitești, 2002.
Popper, Karl R. În căutarea unei lumi mai bune. Conferințe si eseuri din trei decenii. Traducere din germană de Anca Rădulescu, Ed. Humanitas, București, 1998.
Todoran, Eugen. Eminescu, Ed. Minerva, București, 1972.
Vulcănescu, Romulus. Mitologie română, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987.
de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Poezie, Text, context, intertext
Profesor dr. Evelina Țipluică, Liceul Tehnologic Roșia Jiu/Universitatea „Constantin Brâncuși” (cadru didactic asociat)
Introducere
Acest text are ca punct de pornire o preocupare de-a mea mai veche, legată de alte ipostaze eminesciene, de-a lungul căreia, din lectură în lectură, am dat de-un volum, ,,Mihai Eminescu – Scrieri politice”. Practic, lucrarea de față reprezintă o sinteză a articolelor în care este exprimat interesul eminescian față de realitatea contemporană vremii sale, cu tot ce poate cuprinde vastul termen, alta decât cea cu care acesta ne-a obișnuit, și anume, cea literară. Aici ne vom limita însă asupra unei singure directii: învățământul în percepția eminesciană.
Profunzimea creatoare deschisă și către alte zone este subliniată, de asemenea, de Constantin Noica, în „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”: „Este în el o dublă natură de gânditor, cu o față care-l trimitea nestăpânit la problemele ultime, unde nu încape loc decât pentru elegia marii poezii, și o față întoarsă spre lumea reală care-i trezea interesul pentru concret, pentru limbă și limbi, pentru dramaticele realități.” (Noica 1975: 164).
Iată, generic, câteva dintre direcțiile idealului educațional eminescian:
- a) Educația este temelia dezvoltării naționale.
- b) Școala trebuie să ofere cultură, nu doar informații.
- c) Profesorul este principalul agent formativ.
- d) Educația trebuie să fie riguroasă și meritocratică.
- e) Identitatea culturală și limba sunt elemente centrale ale formării individului.
- f) Moralitatea și responsabilitatea civică sunt obiective educaționale fundamentale.
- Funcția cultură a școlii în viziunea lui Eminescu
Între sens și nonsens. Sau între ieri și azi. Între poezie și ceea ce dictează ea în subtext: identitate națională, școală, dascăl și iubire – ansamblu care compune cultura. Iubirea ca formă a culturii. (Și) Actualitatea pedagogică a lui Eminescu.
Mihai Eminescu proiectează una dintre figurile centrale ale culturii românești, iar influența sa depășește barierele domeniului literar. În imaginarul colectiv ne-am obișnuit să-l reperăm ca poetul național, creatorul unui limbaj poetic modern și simbolul spiritualității românești. Pe lângă toate acestea, să nu pară o îndrăzneală să accesăm și o altă parte esențială a moștenirii sale intelectuale, care se regăsește în vasta operă publicistică, acolo unde analizează sistemul politic, structurile sociale, economia și, nu în ultimul rând, educația și școala – implicit.
În „Timpul”, în fragmentele teoretice și în corespondență, întâlnim un set coerent de principii pedagogice. Deși Eminescu nu a fost pedagog în sensul formal al termenului, reflecțiile sale conturează o viziune profundă asupra formării omului, asupra rolului școlii și asupra responsabilității culturale a dascălului. Aceste idei sunt relevante mai ales astăzi, într-o epocă marcată de globalizare, tehnologie digitală și transformări rapide, tocmai pentru că ating probleme de fond ale educației: meritocrația, calitatea actului didactic, calitatea dascălului, calitatea informației, identitatea, echitatea și, astfel, cultura. Actualitatea pedagogică a lui Eminescu nu derivă din aplicarea directă a unor concepte didactice, ci din capacitatea sa de a identifica principii atemporale care susțin funcționarea oricărui sistem educațional sănătos.
I.1. Critica de ieri, realitatea de azi
Cu o privire analitică și în detaliu, Eminescu transpune in cuvinte tendința societății românești de a adopta modele occidentale de educație fără a ține seama de contextul intern. De același lucru ne plângem și azi. La ani-lumină. La vremea respectivă, în educație, acest lucru însemna manuale sofisticate fără infrastructură, programe „moderne”, fără profesori pregătiți și instituții create după tipare occidentale, dar lipsite de resursele necesare.
,,Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină și-l sădești in mod meșteșugit într-o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru și răsădit în mod meșteșugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franțuzească? Iată întrebări la care nu indrăznim a răspunde. Dumnezeul părintilor noștri să aibă îndurare de noi.” (Opere X, 442)
Iată cum acest mecanism este încă vizibil. Asistăm incremeniți și fără aprobare unor reforme accelerate, unor schimbări frecvente de curriculum, unei introduceri a digitalizării fără formare adecvată pentru profesori, unor încercări de aliniere la standarde internaționale fără adaptare la realitățile locale. Așadar, critica eminesciană de atunci devine un avertisment metodologic (și) azi: nicio reformă educațională nu poate reuși dacă nu pornește de la nevoile reale ale sistemului.
I.2. Fundamentul educației: competențe, valori, cultură generală
„Fundamentul”, în viziunea lui Eminescu, reprezintă temeiul: nivelul de pregătire al dascălului, cultura generală, stabilitatea programelor, a manualelor, a structurii examenelor naționale, disponibilitatea resurselor, disciplina și seriozitatea. În pedagogia contemporană, „fundamentul” ar putea fi echivalat cu competențele reale, cu gândirea critică, cu literația culturală și digitală, cu formarea caracterului.
,,Dacă învățământul primar e atât de deplorabil cel secundar nu lasă mai putin de dorit. Programele s-au modificat și se modifică cu repeziciunea figurelor din caleidoscop și nici un profesor nu mai e sigur de cursul ce va fi chemat să predea, de astăzi până mâine. Localele se află intr-o stare de dărăpănare neiertată. Nici o îmbunătățire în colecțiuni, in muzee, in materialul școlar în genere.” (Opere XIII, 394) Astfel, Eminescu prefigurează esența unui sistem de învățământ serios: educație centrată pe competențe reale, nu pe acumulări formale.
I.3. Dascălul – model de autoritate morală și intelectual complet
Nici dascălul n-a rămas neatins de Eminescu în articolele sale. Nu avea cum, fiind factor intrinsec al educației. În articolul „Învățământul public”, el insistă asupra rolului profesorului în formarea gustului estetic și a gândirii critice. Acesta denunță adesea „dăscălimea improvizată”, profesorii formați superficial sau numiți prin influențe politice. Pentru el, profesorul trebuie să fie un reper de moralitate și integritate. Această exigență reflectă o concepție modernă asupra profesiei didactice: un cadru didactic nu este doar un furnizor de informații, ci un model social. Eminescu avea o viziune enciclopedică asupra educației. Profesorul trebuia să aibă o cultură solidă, să fie bine ancorat în tradiție, dar și deschis la universalitate.
,,Profesorii trebuie să se specializeze de acum înainte. Din simpli absolvenți ai facultăților, din simpli licențiați, ei trebuie să devie cu timpul învățați adevărați în ramurile lor și să facă de prisos emigrarea tinerimii noastre în străinătate. La noi, unde cultura a fost de secole înțelenită, nimeni nu are scuza că antecesori iluștri nu i-ar mai fi lăsat nimic de lucrat; din contră, tuturor li se prezintă posibilitatea de-a câștiga prin muncă o reputație respectată.” (Opere XIII, 261)
Pedagogia actuală recunoaște aceasta idee în conceptul de „profesor reflexiv”, capabil să învețe continuu, să se adapteze noilor provocări educaționale, ba mai mult de atât, să îmbrățișeze chiar și ceea ce nu intelege a fi util.
I.4. Traseul cultural al educației: limba, literatura și identitatea
Pentru Eminescu, cultura națională reprezintă nucleul educației, totodată, fundamentul unui popor este dat, de asemenea, de nivelul de cultură al individului. Evident, cultura nu-și poate face loc printr-o altă cale mai sigură decât studiul aprofundat al limbii române, al istoriei neamului românesc, al literaturii și al tradițiilor – considerându-le elemente esențiale în formarea identității tinerilor. Eminescu nu promovează însă un naționalism îngust, rigid, ci invită la o cultură națională deschisă universalului, prin raportare complexă la modele străine.
Azi accesăm o lume caracterizată de migrație, multiculturalism și identități fluide, iar educația identitară și culturală devine o provocare reală. Particularizând, observăm constant în dinamica lexicului integrarea unor noi termeni în urma evenimentelor socio-culturale. Ar putea fi chiar denumită generic ,,limbajul tinerilor”. Putem să-i spunem o împănare a limbajului cu anglicisme. Și asta-mi pare mie tot o formă de diminuare a statutului cultural românesc. Să considerăm asta remotivare? În sfârșit, promovarea patrimoniului cultural, echilibrată cu deschiderea spre valori universale, reprezintă o cerință esențială a pedagogiei actuale, în deplină consonanță cu gândirea eminesciană.
Concluzii
Privită ca o zonă care poate prejudicia imaginea eminesciană și, probabil, din acest motiv este prea puțin străbătută de literați, publicistica lui Eminescu rămâne un spațiu fertil și cu o forță creatoare desăvârșită. Scrierile eminesciene care ating cotidianul supun discursul jurnalistic al vremii la primenire, exact la fel cum poezia sa provoacă lirismul românesc la noi mijloace de expresie. Astfel, actualitatea lui Eminescu derivă, așa cum am menționat și pe parcursul acestui articol, din problematicile abordate, care vin astăzi să răspundă unor întrebări, să nască curiozități noi sau chiar să creeze în individ noi valori care îi deschid calea spre Cultură.


BIBLIOGRAFIE
- Eminescu 1989: Mihai Eminescu, Opere X, București;
- Eminescu 1985: Mihai Eminescu, Opere XIII, București;
- Noica Constantin 1975, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești, București;
ANEXE
- Mihai Eminecu – ,,Scrieri politice”
de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar
Profesor Eugenia Alina Joița, Liceul de Arte „Constantin Brăiloiu”, Târgu Jiu
Valul curiozității m-a cuprins odată cu răsfoirea cărții „Bunica mi-a zis să-ți spun că-mi pare rău” de Fredrik Backman, autorul bestsellerului internațional „Un bărbat pe nume Ove”. Ab initio, romanul m-a incitat prin titlu, trezindu-mi sentimente de nostalgie, fugind cu gândul pătimaș către bunica mea care „a fost și nu mai este”. Mare mi-a fost uimirea când am descoperit că bunica devine personajul absent odată ce firul narativ se șerpuiește printre întâmplări, dar prezent mereu prin conștiința protagonistei, Elsa, așa cum s-a întâmplat și cu bunica ce m-a crescut pe mine, dar care, la un moment dat, a fost atinsă de timpul implacabil, preferând să meargă într-o lume a sufletelor măiestre, ca să folosesc un eufemism, lăsându-mă cu dorul în inimă. Însă, precum bunica Elsei, ea nu a murit, căci trăiește mereu în gândurile mele.
”Bunica mi-a zis să-ți spun că-mi pare rău„ de Fredrik Backman este, la o lectură superficială, o carte fie pentru bunici, fie pentru nepoți. De fapt, ca orice carte, este pentru toate vârstele. Cartea ne face să credem că realitatea ce ne înconjoară este o poveste în care fiecare dintre noi devine un personaj ce trebuie să gestioneze toate situațiile sociale în care este angrenat, cu bune și cu rele. Pătrunzând în universal ficțiunii, lectorul se perindă prin tărâmuri fabuloase în care trăiesc oamenii comuni de cartier, mai exact locatarii unui bloc transformați în eroi de basm.
Tragicomicul domină în această carte prin cele două personaje: bunica și Elsa. Bunica este poznașă, copilăroasă, nonconformistă, având calitățile ce ar atrage orice nepoțel. Elsa este o fetiță cu un IQ dezvoltat, copilul matur ce oferă uneori lecții de viață bunicii. Chiar dacă bunica devine, la un moment dat, personajul absent din tăvălugul întâmplărilor, formează cu Elsa un tandem excepțional, care trăiește aventuri în real și în oniric. În timpul zilei, bunica, împreună cu Elsa, fug de poliție sau din spital, joacă Monopoly, iar, noaptea, explorează, prin intermediul oniricului, Tărâmul-Aproape-Treaz, spațiul imaginar în care bunica o învață pe Elsa să pătrundă pentru a se elibera de frustrările cauzate, de cele mai multe ori, de meschinăria colegilor de la școală.
Un element central în dinamica relației dintre bunică și Elsa îl constituie puterea transformatoare a poveștilor. Bunicuța nu doar inventează lumi, ci le utilizează ca pe o metaforă a vieții reale. Tărâmul-Aproape-Treaz, acel spațiu oniric în care Elsa pătrunde odată cu înserarea, devine un adevărat ghid de supraviețuire emoțională. Personajele de basm (monștri, eroi, zâne) sunt, de fapt, locatarii comuni ai cartierului, iar conflictele din împărății oglindesc problemele cotidiene: meschinăria, singurătatea sau judecata superficială. Prin această transpunere, bunica o învață pe Elsa că orice om comun poate fi un erou, iar superputerile nu sunt abilități magice, ci calități umane unice. Această structură narativă duală (real-oniric) conferă romanului o profunzime psihologică, transformând experiența cititului, dar și pe cea a vieții Elsei, într-un exercițiu continuu de decodare a realității prin prisma fantasticului.
Călăuzitor nonconformist, bunica o învață pe Elsa că nu există minciuni, ci doar niște „versiuni ale adevărului” și adevărurile pure. Falsitatea, mediocritatea capătă alt sens pentru bunică și această viziune trebuie transferată către nepoată, pentru a continua să trăiască într-o lume autentică. Unul din meritele bunicii este acela de a fi inventat modalitatea cea mai potrivită de a-ți determina nepoata să adoarmă, inventând un spațiu mirific – Tărâmul-Aproape-Treaz – în care Elsa pătrunde odată cu înserarea, explorând mai multe împărății ai căror protagoniști sunt chiar vecinii blocului, cărora bunica le inventează un cognomen în funcție de calitățile sau defectele lor. Pentru un lector inocent (cf. Umberto Eco), bunica devine comică, prin limbajul uneori de cartier, prin atitudinea de sfidare a normelor sociale, prin comportamentul rebel. În realitate, este ființa care încearcă să retrăiască copilăria alături de nepoata sa.
Elsa este la fel de surprinzătoare precum bunica ei. Survine un transfer de personalitate dinspre bunică către nepoată. Prin maturitate și inteligență, Elsa se distinge de ceilalți colegi ai săi care o hăituiesc, determinând-o uneori să pună în aplicare planuri ingenioase pentru a scăpa din mâinile lor. Cartea ne oferă, astfel, interesante lecții despre combaterea bullyingului sau despre efectul bullyingului asupra unor copii.
Romanul excelează prin modul în care îmbină tragicul morții și al singurătății (a se vedea situația bețivei-avocat, rămasă inopinat fără familie ) cu umorul debordant și nonconformist al bunicii. Această pendulare între registrul tragic și cel comic este vizibilă chiar în limbaj; bunica folosește un discurs direct, uneori „de cartier” , dar care ascunde înțelepciune, stoicism, exprimând, de pildă, ideea că nu există minciuni, ci doar „versiuni ale adevărului” și adevăruri pure.
Stilul lui Fredrik Backman este marcat de un lirism al cotidianului, transformând blocul de apartamente și locatarii săi într-un microcosmos epic, demn de un basm modern. Autorul folosește ironia și autoironia pentru a destinde atmosfera, dar lasă mereu cititorul cu o notă de meditație profundă asupra temelor universale: relațiile de familie, nevoia de apartenență și lupta cu mediocritatea și falsitatea. Chiar și titlul, „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, reflectă această structură tragicomică: o frază copilăroasă care ascunde regretul profund al unei vieți trăite în afara normelor, dar pline de autenticitate.
Pentru Elsa, timpul se măsoară în veșnicii de basm datorită bunicii care o învață că lumea ce ne înconjoară poate fi o poveste fabuloasă cu eroi în antiteză, ce pot ajunge la un consens, chiar dacă o fac printr-un „coincidentia oppositorum”. După moartea bunicii, Elsa primește o misiune importantă: să transmită scrisorile sale vecinilor față de care bunica se simte recunoscătoare, poate, pentru că i-au dat puterea de a inventa personaje de basm ce colorează viața nepoatei. Prin transmiterea scrisorilor, Elsa o cunoaște mai bine pe bunica ce fusese un mentor spiritual sau un înger coborât pe pământ nu numai pentru ea, ci și pentru vecinii din bloc.
Misiunea de a livra scrisorile este, în esență, un testament emoțional. Aceste scrisori nu sunt doar cereri de iertare adresate celor dragi; ele dezvăluie, rând pe rând, adevărata identitate a bunicii – o femeie complexă, rebelă, dar plină de empatie, care și-a dedicat o parte din viață pentru a-i ajuta pe vecinii ei, transformându-i în sursă de inspirație pentru basme. Prin această expediție, Elsa nu doar își cunoaște mai bine mentorul spiritual, ci ia cunoștință și despre nuanțele cenușii ale moralității și despre faptul că adevărul nu este o entitate singulară, ci se află în multiplele sale versiuni. Drumul o forțează să interacționeze direct cu personajele din basme, ajutând-o să treacă de la viziunea idealizată a bunicii la acceptarea ei ca ființă umană cu defecte și merite.
Elsa urmărește o traiectorie schițată dinainte de bunica ei, o adevărată aventură, „o căutare de comori”, asemănătoare expediției întreprinse de Santiago din ”Alchimistul„ de Paulo Coelho, ce are același scop – maturizarea. Comorile sunt scrisori pe care Elsa merge să le ducă la destinație, scrisori prin care bunica le cere iertare tuturor celor dragi. Nu numai Elsa primește o misiune de la năstrușnica bunică, ci și alți vecini mai apropiați bunicii, precum monstrul, corespondentul personajului de basm, Inimă-de-Lup și orsul – care au primit misiunea de a o proteja pe Elsa. Cei doi chiar reușesc să fie ocrotitorii Elsei, salvând-o din foarte multe situații periculoase.
Întâmplările comice variază cu cele tragice, îndemnându-ne către meditație, precum situația bețivei-avocat rămase inopinat fără familie, situație la care Elsa reverberează cu echilibrul emoțional specific adultului. După moartea bunicii, Elsa are ocazia de a realiza o continuitate a basmelor din timpul nopții pe parcursul zilei, formând un trio alături de monstru și ors, precum cei trei muschetari ce se luptă să instaureze ordinea în lume. Împreună, vor face ca lumea să devină mai dreaptă. Personajele pe care le descoperă Elsa atât în realitate, cât și în vis dețin o superputere, o calitate ce le deosebesc de ceilalți și trebuie să lupte împotriva unui singur personaj malefic, corespondentul balaurului din basmele populare.
Pe lângă tematica iertării, „Bunica mi-a zis să-ți spun că-mi pare rău” este și o meditație asupra ideii de comunitate restrânsă în contextul urban contemporan. Locatarii blocului, deși inițial par un grup heteroclit de indivizi izolați, sunt, de fapt, o familie extinsă, aleasă. Monstrul și Orsul, de exemplu, sunt transformați din simpli vecini în ocrotitori ai Elsei , ilustrând cum oamenii pot transcende aparențele (calități/defecte) pentru a-și arăta latura umană. Cartea ne arată că legea nescrisă a acestei comunități este că, indiferent de diferențe, „binele învinge răul” , iar în momentele critice, unitatea și iertarea restabilesc echilibrul sufletesc.
Cu toate diferențele inerente dintre locatarii blocului, vecinii Elsei formează o comunitate restrânsă, unită, așa cum dovedesc cu ocazia sărbătorilor de iarnă, când toată lumea se împacă și uită de micile inadvertențe.
Ca în basme, binele învinge răul. Elsa nu mai este hăituită de colegi, înțelege că trebuie să-și ierte bunica pentru că s-a dus în lumea spiritelor într-un moment crucial din viața ei, când simțea nevoia unui companion, iar ceilalți își regăsesc și ei echilibrul sufletesc, înțelegând că viața este un labirint pe care trebuie să-l parcurgi cu răbdare și înțelepciune.
În cele din urmă, romanul lui Fredrik Backman nu este doar o aventură a cunoașterii, ci un omagiu adus imaginației și capacității umane de a colora viața. Cartea îl invită pe lector să-și reevalueze propria realitate și să accepte că viața este un „labirint” complex, dar care poate fi parcurs cu răbdare și înțelepciune. Prin experiențele Elsei, se transmite ideea că dragostea nu moare, ci se transformă în moștenire spirituală și în povești eterne. Astfel, „Bunica mi-a zis să-ți spun că-mi pare rău” devine reînvierea spiritului bunicii în inima Elsei și reînvierea credinței cititorului în puterea cathartică a basmelor.
Bibliografie:
Backman, F., 2024, Bunica mi-a zis să-ți spun că-mi pare rău, editura Art, București
Coelho, P., 2022, Alchimistul, Editura Humanitas Fiction, București
Eco, U.- 2016, Limitele interpretării, Editura Polirom, Iași
Comentarii recente