MONICA LOVINESCU ÎN ACTUALITATEA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ

de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Text, context, intertext

Profesor Lărgeanu Crina Teodora, Liceul Tehnologic Roșia de Amaradia

Monica Lovinescu (19 nov. 1923 – 20 apr. 2008), jurnalistă și critic literar, fiica lui Eugen Lovinescu și a Ecaterinei Bălăcioiu–Lovinescu, este o emblemă a culturii românești, valoare incontestabilă a literaturii române, fiind considerată cea mai importantă voce feminină a exilului românesc.

După absolvirea Facultății de Litere din București (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la seminarul de Artă Dramatică și colaborează la diverse publicații (Revista Fundațiilor Regale, Kalende, Vremea, Democrația lui Anton Dumitriu). Obține o bursă a statului francez în anul 1947 și pleacă la Paris, unde cere azil politic. Traduce câteva cărți în limba franceză sub pseudonimele Monique Saint-Côme și Claude Pascal.

Din 1951 se dedică activității radiofonice și ,,țării din gând” :realizează, până în 1975, emisiuni literare și muzicale la Radiodifuziunea Franceză, iar din 1962 trece la microfonul Europei Libere. Are emisiuni săptămânale ascultate cu interes în România: cronica de carte de la Actualitatea culturală românească, precum și Teze și antiteze la Paris. În 1977, se face asupra ei o încercare de asasinat politic de către un securist aflat în solda lui Nicolae Ceaușescu. După însănătoșire, continuă, cu o înverșunare mai pregnantă, să dezvăluie și să condamne teroarea comunismului din țară.

Monica Lovinescu a fost căsătorită cu criticul literar Virgil Ierunca, fiind amândoi unele dintre cele mai iubite și respectate figuri ale exilului românesc.

În cartea  ,,Această dragoste care ne leagă”, de Doina Jela, sunt descrise momentele dramatice prin care au trecut Monica Lovinescu și mama sa, Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu, profesoară de Limba franceză, separate de mii de kilometri, în urma plecării acesteia cu o bursă în Franța și, ulterior, a exilului forțat, în perioada persecuției comuniste, în care acestea au ținut legătura doar prin intermediul corespondenței .

Consecințele dureroase ale regimului comunist au fost impregnate în sufletele celor două personalități remarcabile Monica Lovinescu și mama sa, Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu. Momentele cruciale prin care au trecut acestea au fost provocate de o  mentalitate obscură, inumană, draconică a celor instalați la putere, a comuniștilor care nu puteau înțelege oamenii cu minți luminate, desigur, fiindu-le teamă că le sunt dezvăluite atrocitățile, ilegalitățile pe care le săvârșeau prin abuz de putere.
Într-o scrisoare din 27 septembrie 1947, se remarcă exigența, chiar tirania  mamei sale, în care își dorea pentru fiica ei un anume tip de soț, cu o anumită ținută socială, eleganță, prestanță, iar după căsătorie să păstreze numele Lovinescu și să aibă copii care să-i perpetueze memoria. Printre relatările din corespondențe o întâmplare care a avut loc la sfârșitul războiului, se evidențiază următoarea: ,,Ecaterina se adăpostește împreună cu fiica ei la o prietenă în localitatea Lunceni, Muscel, pentru a fi în siguranță de soldații invadatori sovietici, dar, chiar și așa, acestea trec prin momente tensionate, deoarece satul în care se aflau este atacat de armata sovietică, relatându-se momentele în care soldați înarmați intră cu forța în casa acestora și jefuiesc  ceea ce găsesc, cerând băutură, iar femeile din casă le spun acestora că nu există, dar ei, insistând, răvășesc casa în căutarea acesteia, găsind o mulțime de sticle cu țuică din Oltenia, un soldat încearcă una dintre sticle, însă întâmplarea a făcut ca aceasta să fie cu agheasmă și așa au renunțat la  căutare, însă ,dacă minciuna era descoperită, ar fi însemnat moartea acestora, dar Dumnezeu a rânduit lucrurile în așa fel, încât femeile din acea casă să scape nevătămate.

Monica Lovinescu rezistase șantajului Securității, astfel încât mama îi murise în închisoare în anul 1962,după o condamnare politică, abuzivă, fiind privată de orice îngrijire medicală. Vocea Monicăi Lovinescu avea forța adevărului și promisiunea libertății. Era ascultată de oameni din toate categoriile sociale, nu doar de cei interesați de literatură, de cei care citeau revistele literare ale epocii, de la România Literară  la Săptămâna.

Despre aceasta au inventat lucruri umilitoare pentru a-i păta onoarea și pentru a o defăima: „a făcut spionaj pentru CIA, striptease pe mesele ofițerilor din armatele aliate și s-a vândut hienelor de pe Wall Street”. Ulterior, chiar și cei mai înverșunați adversari ca Mihai Beniuc și Aurel Baranga, au admirat-o pentru tenacitatea, dârzenia, curajul și munca asiduă de a-și atinge scopul în a dezvălui atrocitățile comuniste, dar și pentru a cultiva în sufletele oamenilor virtuțile morale precum: adevărul, dreptatea și binele.

În cronicile vorbite la radio, în perioada 1962-1971, Monica Lovinescu discută despre cărțile scrise de Ștefan Bănulescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Romulus Vulpescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, apreciind importanța și valoarea lor.

Monica Lovinescu s-a distanțat, nu doar de discursul cultural dominant în cultura franceză a epocii, susținând scriitorii disidenți din Est, inclusiv din Uniunea Sovietică, dezvăluind ororile comunismului și recenzând intelectualii francezi care se delimitau de fascinația stângii (extreme).

După Revoluția din 1989, odată cu întoarcerea în țară, a publicat numeroase cărți de memorialistică și de Literatură română în contextul acesteia din trei decenii, cele mai multe publicate în Editura Humanitas.

Este stimată și apreciată de cei 23 de milioane de oameni dinlăuntrul granițelor și cei opt milioane împrăștiați în afară, numind-o: „Monica noastră națională” sau „Statuia libertății noastre.”

Nici după 1989,în ciuda deziluziilor profunde, Monica Lovinescu nu s-a resemnat, ci a pledat, cu îndoită înverșunare, adesea radicalizându-și poziția, pentru cultivarea memoriei. De aceea, interesul autoarei se va îndrepta acum asupra cărților care ne restituie trecutul, nu prin mijloace ficționale, ci mai ales pin formula memorialistică, care poate fi un exercițiu naiv,  însă cu beneficii incalculabile în planul recuperării unui timp care, folosind vorbele lui Annie Bentoiu, „ni s-a dat”, dar care totodată „ne-a fost luat”.

În anul 2008, scriitoarea a decis să doneze statului român locuința din Paris.

BIBLIOGRAFIE

1. Jela, Doina. Această dragoste care ne leagă. București: Editura Curtea Veche, 2005
2. Mihăieș, Mircea. Viața, opera și obsesiile Monicăi Lovinescu. București: Editura Polirom, 2012
3. Lovinescu, Monica. Jurnal (1981–1984). București: Editura Humanitas, 2002.

„Aurul pisicii” de Ioana Pârvulescu – Prezentare de carte

de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar, Text, context, intertext

Profesor Geta Clipicioiu, Liceul Energetic Târgu Jiu

Pentru că femeile  sunt poezia lumii, frumusețea și puterea ei blândă, pentru că, înainte de fi profesor, sunt femeie și mamă, voi începe prezentarea cărții Aurul pisicii, a Ioanei Pîrvulescu, pornind de la  o mărturisire a autoarei, pe care am remarcat-o în emisiunea Mic dejun cu un campion, moderată de Daniela Zeca Buzura și difuzată în anul 2019 la TVR 2: „Cărțile bune sunt ca dragostea adevărată, fiindcă ele știu totul, suferă totul, înțeleg totul împreună cu tine”. (Ioana Pîrvulescu)

IOANA PÎRVULESCU este scriitoare și profesor la Facultatea de Litere din București, unde predă literatură română modernă și coordonează un masterat de editare. A făcut timp de 18 ani cronică săptămânală la România Literară, iar la Humanitas a inițiat și a îngrijit colecția de literatură universală „Cartea de pe noptieră. Romanele ei sunt traduse în 15 limbi europene. A obținut în două rânduri  Premiul Uniunii Europene pentru literatură, pentru romanul Viața începe vineri (2013) și proza scurtă O voce (2018).

SCRIERI PRINCIPALE: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăți literare (1999), Întoarcere în Bucureștiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005), În țara Miticilor (2007), Întoarcere în secolul 21 (2009) Viitorul începe luni (2012), Inocenții (2016), Dialoguri secrete: Cum se roagă scriitorii și personajele lor (2018), Prevestirea (2020).

 Ioana Pârvulescu ne propune prin cel mai recent roman al său, cu un nume interesant, „Aurul pisicii” (apărut la Editura Humanitas, în vara lui  2024), reînvierea (sau reinventarea) romanului de dragoste – un gen cvasidispărut în epoca noastră, din prea mult scepticism postmodern și – mai nou – aș zice, postuman…

Adina Dinițoiu, critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural” și colaborator la „Dilema veche”, apreciază într-un articol publicat în Literomania, la rubrica intitulată Cartea săptămânii:  “Aș vrea să notez, în acest sens, faptul că, înainte de ’89, exista o colecție întreagă „Romanul de dragoste” la Editura Eminescu – și-mi amintesc că am citit, în adolescență, multe titluri din această colecție (din biblioteca părinților mei). E, într-adevăr, dificil să revizitezi acest gen – atât în literatură, cât și în film – fără riscul de a cădea în clișee și chiar în imaginarul kitsch. Nu e cazul Ioanei Pârvulescu, care își asumă – cu umor și toate convențiile la vedere – genul romanului de dragoste – rescriind un text de tinerețe –, și adăugându-i o profunzime tulburătoare, ce privește însăși condiția umană.”

„Aurul pisicii” este un love story ludic și melancolic, care ia, la un moment dat, o turnură fantastică – protagonista, Monica Mihuț, regresează în timp, de la vârsta de 49 de ani la aceea de 7 ani –, propunând o subtilă (aproape detectivistică) joacă cu timpul, în care scriitoarea abordează tema iubirii chiar în relație cu trecerea timpului. O manieră de a spune că, de fapt, condiția umană însăși este supusă precarității și eroziunii timpului, de care nu scapă nici măcar iubirea – cea din urmă văzută ca formă supremă de existență a umanului.

„Nu suntem decât umbră și ceață. Umbră și negură” – se spune la începutul romanului (făcând aluzie la o piesă muzicală, dat fiind că întreaga acțiune se construiește în jurul unui playlist, explicitat la final), iar vocea narativă misterioasă se dovedește a fi a Monicăi Mihuț, protagonista poveștii de iubire, asistentă la un cabinet veterinar, care se îndrăgostește de Sebastian Severin, biolog și profesor universitar.

Ca într-un roman de altădată, Ioana Pârvulescu își asumă convenția povestirii: narațiunea retrospectivă (aflăm asta la un moment dat) e făcută de Monica pentru… fetița ei pierdută, Sonia, care nu a apucat să trăiască pe lumea aceasta decât trei zile (dar mai ales, firește, pentru noi, cititorii).

Iar incipitul romanului introduce abrupt un element detectivistic care va face deliciul cititorului – amestecat cu ludic și umor – în cea de-a doua parte a cărții.

Vocea și perspectiva narativă îi aparțin, așadar,  Monicăi (Moni, cum îi spune Sebastian), care lucrează într-un cabinet veterinar (are studii neterminate de medicină veterinară) alături de prietena ei Maya (mamă singură, cu un băiat adolescent), și care se va îndrăgosti iremediabil de tânărul asistent universitar (originar din Brăila), Sebastian Severin, pe care îl cunoaște încercând să ocupe timpul băiatului deprimat al Mayei cu un hobby care să-l intereseze.

Povestea de iubire – cu secvențe tandre și o delicatețe retro, de roman interbelic – va dura nouăsprezece ani, un love story marcat de fericire și suferință, în egală măsură, și mai ales de pierderea fetiței lor, Sonia.

Peste toate plutește și umbra Ceciliei, fosta iubită a lui Sebastian, femeia-pisică, posesoare a unei pisici-sfinx (despre relația lor Monica nu știe prea multe, deși primește incognito vizita Ceciliei la cabinet, împreună cu pisica ei-sfinx). Sebastian însuși e iubitor de pisici – care nu încetează să puncteze simbolic parcursul evenimentelor.

În anul pandemiei, 2020 – în timp ce Sebastian se luptă cu covidul în spital la Brăila –, protagonista începe să regreseze fizic în timp, până la vârsta de… 7 ani, lucru care pare să însemne sfârșitul brutal al unei lungi iubiri, fără voința protagoniștilor ei. Sau o ocazie de punere la încercare a acestei iubiri (mai ales că reapare și Cecilia). La ușa apartamentului lor, se va prezenta astfel o Monica mică, de 7 ani (dar cu conștiința celei adulte), dându-se drept fata fratelui Monicăi (plecat în Spania). La urma urmelor, Monica cea mică este, în efigie, imaginea fetiței lor, Sonia, a cărei pierdere le-a umbrit anii vieții de cuplu.

Un umor calm și ludic scaldă apele, delicate și tulburi în același timp, ale acestui roman al cărui final e ambiguu, hipnotic și poetic, nelipsit de un dramatism discret.

„Aurul pisicii” e, la modul simbolic, un roman tandru despre condiția umană atât de fragilă, definită în mod esențial de timp și iubire – schimbătoare și ea în timp, pândită de dispariție, dacă nu de metamorfoză (un cuvânt important în roman, cu aluzii livrești, kafkiene și goetheene): „Oricât de inteligent și de intuitiv era, nu mă recunoscuse (Monica de 7 ani, n.m.) și n-avea cum să-și dea seama. Logica îl va încurca mereu, chiar dacă s-ar afla la un pas de adevăr. Oare credea că fusesem ucisă? Într-un fel chiar așa era, însă doar în felul în care o face viața, nu moartea, pentru că de atâtea ori trebuie să trăiești mai departe fără să mai fie viața ta cea pe care o trăiești”.

„Timpul e personaj” în roman – notează scriitoarea pe coperta  cărții, și într-adevăr inserția fantasticului înseamnă aici o dereglare temporală, o construcție minuțioasă în jurul timpului, cu detalii ascunse  care îi revin cititorului să le descopere.

De altfel, în cadrul unui podcast, Cronicarii digitali, (https://youtu.be/L8NrwRXKtgo?si=7YDJP27iV0eYLtNe), din 4 octombrie 2024, autoarea

Ioana Pârvulescu, într-o discuție relaxată și foarte personală cu Diana Popescu, cronicar literar, și cu Marius Chivu, de asemenea, fost student al profesoarei Ioana Pârvulescu, vorbește despre scris, sporturi extreme, vise și perpetua explorare care este viața.

Aici scriitoarea mărturisește că i-au plăcut foarte mult filmele despre călătorii în timp, iar în Aurul pisicii el devine un veritabil personaj, ca în Muntele vrăjit al lui Thomas Mann.

Probabil că unii vor crede că trebuie să aibă trup sau barbă albă și să semene cu un moș, or nu asta înseamnă să ai un personaj timp, ci să existe acolo el, să creeze anumite situații și să depindă personajele de el. da, am aici cel mai puternic personaj, TIMPUL.  (Ioana Pârvulescu)

Timpul este cel care construiește și deconstruiește permanent, este cel care, la mijlocul cărții, va deveni axis mundi, dintr-un timp curgător, obiectiv, el va deveni puternic subiectiv…

Timpul poate să producă fenomene psihologice, dar și inexplicabile, fantastice, astfel că a doua parte a romanului devine o experiență psihanalitică, este o  punere în abis, un abis al legăturii de dragoste, așa cum noi nu o vedem niciodată din exterior, o regresiune temporală, O PARTE PENTRU CITITORII RAFINAȚI, SENSIBILI LA ADÂNCUL SUFLETULUI OMENESC.

A doua parte a romanului este un roman kafkian de o mare frumusețe și de o mare profunzime.

În ceea ce privește GENEZA ROMANULUI,  după mărturisirea autoarei, cartea este scrisă înainte de Revoluție, când nu s-a putut publica, este  abandonată temporar, este recitită în 2010, în urma unei întâmplări fantastice de care vorbește adesea autoarea.

Ioana Pîrvulescu mărturisește că a citit imediat și propria versiune a romanului, după ce trecuseră 20 de ani de când îl scrisese și nu i-a mai plăcut. Avea întreruperi în care obiectele vorbeau la persoana I, era, alfel spus, textualist. Viziunea asupra vieții fiind naivă, după cum mărturisește autoarea, nu s-a mai regăsit în el… Trebuia să îl rescrie…

Tot aici autoarea explică și titlul romanului, precizând că sintagma aurul pisicii denumește combinația unor elemente chimice care formează, este un mineral din clasa sulfurilor, cu formula chimică FeS₂, de culoare gălbui-arămie cu reflexe verzui și care cristalizează în sistemul cubic. Culoarea aurie a piritei a determinat denumirea ei în limba germană– Katzengold (aurul pisicii).

În comparație cu aurul, pirita este însă mai plastică și mai dură. Alte minerale cu care se poate confunda sunt marcasita  și calcopirita. Se mai numește și aurul nebunilor. (sursa- Wikipedia).

Pisicile (și, în genere, animalele de la cabinetul veterinar) au un rol important în acest roman.

Sebastian iubește pisicile și ar dori să adopte una, Cecilia avea o pisică-sfinx, Monica cea mică primește, la final, de la Sebastian un mic motan pe care îl botează tot… Sebastian (motan care și dispare la un moment dat!). Pisici care apar și dispar, la modul ludic, dar care – într-un plan mai profund – dau seamă de (in)consistența lucrurilor și poate a oamenilor. Ce este, la urma urmelor, „aurul pisicii”?

Citez din mottoul cărții (un mic dialog din Goethe, „Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister”, continuat ca motto și la începutul părții a II-a) – întrebat de fiu de ce se numește aurul pisicii o anume piatră, tatăl îi răspunde: „-Aurul pisicii! râse copilul, și de ce? – Pesemne fiindcă e fals, căci și despre pisici se crede că ar fi false”.

Avem de-a face, în fond, cu un joc al iluziei, al mayei (indiciul e prezent în carte prin numele prietenei Monicăi) – cum e însăși existența oamenilor (și poate și această poveste). Poate că însăși iubirea are aceeași (in)consistență a iluziei, căci suntem doar „umbră și ceață”, vorba Monicăi, de la început.

Din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai bune romane ale acestui an.

Mircea Cărtărescu apreciază, în momentul lansării volumului, la Editura Humanitas, că romanul este unul de dragoste, cu un stil plin de suspans, “cu analepse și prolepse, cu surprize narative în care autoarea aruncă nade cititorului, silindu-l să meargă înainte, astfel că fiecare lucru are o țintă în viitorul romanului, dând impresia de imediatețe tridimensională”.

Scriitorul bifează însă și metaforele animaliere din text, insistând asupra ANIMALULUI DRAGOSTEI, pe care fiecare dintre noi îl are in ființa lui abisală.

Mircea Morariu, critic de teatru,  doctor în filologie şi, în prezent, profesor universitar de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea, apreciază , într-un articol din Contributors.ro,  că Aurul pisicii este un foarte frumos, un bun roman de dragoste. Despre realitățile și aparențele acesteia.  Despre omenescul, sacrificiile și suferințele pe care ea le aduce cu sine. Pe care ea la presupune…

Citatele din Goethe, de care am mai vorbit,  sunt concurate de un noian de versuri în limba engleză, versuri desprinse din cântece binecunoscute de muzică pop. Un gen preferat însă doar de Monica, fiindcă pentru Sebastian, conform declarațiilor personajului însuși, muzica se oprește la data de 5 decembrie 1791. Ziua morții lui Mozart. Sunt în carte multe referințe la muzica clasică, în special la cea de operă, pe care Monica o descoperă grație lui Sebastian. Pesemne tot datorită lui femeia își încheie studiile universitare abandonate cu mulți ani în urmă. Avem așadar măcar un pic de-a face cu mitul lui Pygmalion. Spun asta, deși Aurul pisicii nu este nici o carte feministă, nici una în principal despre forța modelatoare a bărbatului, ci despre forța modelatoare a iubirii.

Respectivele citate  din texte pentru muzică (traduse în românește într-un My Mix plasat către finalul  volumului), spun multe despre felul  de a fi (neconformist) al Monicăi, ca și despre chipul în care a înțeles să-și gestioneze ea dragostea pentru Sebastian, pe care aparent, însă numai aparent, îl părăsește în timp de pandemie, la foarte puțin timp după ce amândoi împliniseră 49 de ani și 19 ani de conviețuire.

Abandonul este însă, cum spuneam, doar unul aparent fiindcă Monica Mihuț revine. O face, metamorfozată incomplet într-un copil de șapte ani care, în felul acesta (cel puțin insolit), își dovedește iubirea pentru Sebastian, reușind chiar să recâștige dragostea acestuia.

Cartea devine un roman fantastic, chiar dacă unul hibrid, rămânând însă, pe toată durata lui, unul determinat de dragoste, împlinindu-se , chiar dacă cu inegalități destul de pronunțate,  parcă ceva mai evidente în partea a doua a cărții, dorința autoarei de a scrie un roman integral de dragoste. Despre asta cititorul găsește detalii suplimentare în cele Câteva precizări auctoriale.

Din ultimele pagini ale cărții în care aflăm și care a fost istoricul genezei, al scrierii și rescrierii volumului,  ca și considerații despre importanța temei, despre deja amintita relație dintre dragoste și timp, despre scrisul socotit ca un fel de rugăciune, despre relația oarecum modelatoare dintre ființele umane și pisici.

Aurul pisicii e o carte dospită în bucătăria scrisului, în care fiecare pagină e un dar, e umplută cu sens, cu bunătate, cu frumusețe, într-un cuvânt, o carte sapiențială care cuprinde observații de viață, observații caracterologice, observații tipologice, observații în privința marilor teme, astfel că am putea izola din carte vreo 10 pagini numai de sentințe.

Iată doar câteva citate care demonstrează acest fapt:

• Logica și dragostea se exclud de obicei, iar când nu se exclud se anihilează reciproc, ca două animale flămânde pe care le purtăm în noi, primul dresat, al doilea sălbatic. (p. 13)
• Știam încă de pe atunci că timpul, care, deocamdată, mă neglija, avea să mă transforme și pe mine. Ce nu știam în ziua aia era că celălalt Kronos, cel pe care nu-l puteam vaccina, se va îmbolnăvi și mă va îmbolnăvi, și că o cu totul altă transformare mă aștepta și pe mine. (p. 48-49)
• Sistemul imunitar psihic e slab dezvoltat la om și ar trebui pus la punct. Orice vorbă care ne face rău să n-aibă drept de locuit în creier. Afară, la gunoi! În schimb, vorbele bune să fie găzduite de noi cu mare generozitate. (p. 95)
• În ziua plecării, mi-am remarcat niște cutișoare în jurul gurii, apărute din senin, de dimineață. Se instalaseră pe fața mea, ca la ele acasă, neinvitate și nebinevenite. În tren, i-am povestit lui Sebi cu destulă mirare, și cu necaz, despre descoperirea mea și i-am indicat locul cu degetul. El s-a uitat rapid în jur-oamenii erau cu ochii-n telefon sau dormitau-, și-a apropiat buzele de mine și m-a sărutat la iuțeală unde îi arătasem, Să ne trăiască!, mi-a spus vesel și m-am considerat pe loc în afara unor asemenea griji. (p. 110-111).
• Se întâmplă să uităm lucruri esențiale, iar sufletele noastre speriate să trimită mesaje fără adresă, sperând să primească un ajutor din lumea mare din afară, în loc să caute în lumea la fel de mare dinăuntru. Și doar dacă zeii sunt îndurători, scoți la suprafață din apele  nemișcate ale uitării ceva esențial și care a fost mereu acolo, spre salvarea sufletului tău amărât. (p. 218)

Cititorul participă astfel la un adevărat ospăț sapiențial într-un roman care nu se vrea egoproză, dar cu un strat intelectual puternic, cu aluzii din Goethe, Kafka, justificate prin raportare la timp,  cu substrat științific puternic, justificat în ultimele pagini ale scrierii, unde se pot descoperi, câteva precizări auctoriale, despre care am amintit mai sus.

Întotdeauna am socotit scrisul un fel de rugăciune. Cred că și aici am făcut la fel, pentru că în carte este multă deznădejde și doar un fir de nădejde. Dacă ar lipsi, n-aș mai avea de ce  să scriu. p. 243

P.S. Nepoata mea, Ruxandra Manu, este medic veterinar și mi-a dat lămuriri de specialitate. Le mulțumesc atât ei, cât și colegilor ei de cabinet pentru permisiunea de a petrece un timp acolo. Orice asemănare cu animale reale este pur întâmplătoare.(p. 244)

Într-o  întâlnire-eveniment cu Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu și  Cătălin Ștriblea, Lidia Bodea, director al Editurii Humanitas, unde  fost lansată cartea în vara anului 2024,  vorbește despre cele două bestsellere Humanitas la Bookfest 2024, Aurul pisicii de Ioana Pârvulescu,  și Libertatea de depresie, de Radu Paraschivescu. (https://www.youtube.com/live/ynQGgSiCV5s?si=orU5-yELwme0RreS).

Lidia Bodea mărturisește că, dacă ar fi fost studentă, și-ar fi ales ca temă de licență sau de doctorat romanul, pentru a urmări cu acribie ce se întâmplă cu timpul, ca turnesol al unei relații, numindu-l un roman de miere dulce-amăruie, cu parfumuri aparte, ce funcționează ca un balsam pentru suflet.

Cartea oferă surprize cititorului încă din prima pagină, când nu știi ce urmează, căci se raportează, ex abrupto, un  caz de dispariție a unei persoane și crezi că de aici încolo mergi înainte….

NU, MERGI ÎNAPOI! Și unul dintre clișeele cunoscute, Viața merge înainte, este contrazis ab initio, câtă vreme romanul demonstrează că timpul merge înapoi, îți oferă surprize, metamorfoze și alte tipuri de adecvare la faptă, la partener, la lume, la relațiile complicate ale acestei lumi, la pofte, la tristețe, fiind o carte care, ba te îngândurează, ducându-ți pulsul spre bătaia unei povești de dragoste, ba spre filosofie, spre ideea finitudinii noastre sufletești pe acest pământ.

De la prima la ultima pagină asistăm  la un joc artistic al unei prozatoare care care dă impresia că scrie pe mătase.

Autoarea mărturisește că că există trei lucruri care încheagă romanul:

1. 1. METAMORFOZA-tot ce există, de la stele, la pietre, la oameni, totul e metamorfoză. Ne facem iluzia că trăim într-un loc, dar trăim într-un râu care curge în permanență.
2. ÎMPĂCAREA CONTRARIILOR,, sunt o persoană a armoniei, nu îmi plac conflictele și dizarmoniile și aici se armonizează cultura înaltă, goetheiană, cu prezenta cultură rock-pop.
3. ILUZIA, în sensul bun al cuvântului, similar UMBREI.

În concluzie, nicăieri în pagină nu te afli în preajma întâmplătorului, astfel că fiecare idee  te îndeamnă să faci detectivistică, trimițându-te către capodopere ale picturii sau către Metamorfoza lui Kafka, toate perfect integrate în povestea interiorizată de personaj.

„Am scris o poveste de dragoste care schimbă legile vieții. Într-un moment de criză, la cumpăna vremii, la fel ca la cumpăna apelor, deși viața curge înainte, timpul unei femei o ia înapoi. Timpul e personaj, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei – cu timpul.“ — Ioana Pârvulescu.

Așadar…

Pentru că femeile sunt poezia lumii, frumusețea și puterea ei blândă, pentru că, înainte de a fi profesor, sunt femeie și mamă, voi încheia prezentarea cărții Aurul pisicii a Ioanei Pîrvulescu, mărturisindu-vă că sufletul meu a dansat printre cuvintele autoarei, care au traversat TIMPUL, DRAGOSTEA,  ADOLESCENȚA, CĂSĂTORIA,  FAMILIA, MATERNITATEA, METAMORFOZA PERSONALĂ, REGĂSIREA SINELUI.

CITIND PAGINILE  IOANEI PÂRVULESCU, AM AJUNS LA CONCLUZIA CĂ VIAȚA NU ÎNSEAMNĂ A AVEA CĂRȚI BUNE, CI A LE JUCA BINE PE CELE PE CARE LE AI…