de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Poezie
Profesor Diaconița Cristina Liliana, Liceul Tehnologic „General Ioan Culcer” Târgu Jiu
Articol revizuit și actualizat pe baza unei versiuni publicate anterior, în 2021, în cadrul proiectului „Citește cu mine – Lecturiada Elevilor, ANPRO”
Termeni-cheie: poem, încurajare, vis, iubire, adolescență, experiență, autocunoaștere, reflecție
Introducere
Lectura poeziei poate fi mai mult decât un exercițiu de receptare textuală; ea reprezintă o călătorie prin care elevul se descoperă pe sine și își înțelege emoțiile. Activitatea didactică prezentată în acest articol, desfășurată cu elevii claselor a IX-a și a XI-a, a avut drept scop explorarea poeziei ca instrument de autocunoaștere și trăire. Aceasta nu doar că încurajează lectura, ci stimulează reflecția asupra propriei identități, valorifică sensibilitatea adolescentină și dezvoltă competențe intelectuale și emoționale esențiale.
Pornind de la întrebarea autoarei Simona Popescu: „Mai citesc elevii poezie?”, am conturat un demers pedagogic care să conecteze elevii cu emoția, trăirea și interpretarea personală a textului liric, oferind astfel un cadru în care lectura devine experiență și reflecție. Prin implicarea activă, discuții și exerciții creative, elevii au fost conduși să identifice și să exprime emoții, să se descopere pe sine și să înțeleagă cum poezia poate fi un instrument de încurajare și dezvoltare personală.
Scopul central al activității „De la lectură la trăire…” a fost de a demonstra că poezia nu este doar un obiect de studiu, ci o cale de autocunoaștere, reflecție și trăire emoțională. Elevii au fost provocați să relaționeze cu textul liric din perspectiva propriei experiențe, să dezvolte empatia și capacitatea de a argumenta propriile opinii, precum și să utilizeze competențele digitale și colaborative pentru a construi sens și a-și exprima creativ răspunsurile.
Acest demers urmărește:
- familiarizarea cu un mod alternativ de abordare a construcției lirice, mai puțin formal și mai apropiat de experiența personală;
- cultivarea unui raport afectiv cu poezia, ca formă de comunicare și încurajare;
- dezvoltarea abilităților de interpretare critică și creativă a textului literar;
- integrarea competențelor digitale în activitățile de lectură și reflecție;
- stimularea expresiei personale și a încrederii în sine prin intermediul creației literare.
Contextul și instrumentele de lucru
Pentru a sprijini acest demers, am valorificat poezia Simonei Popescu și proiectul național „Citește cu mine”, derulat în cadrul LECTURIADEI ELEVILOR 2021 sub egida ANPRO. Elevii au folosit hărți mentale pentru a organiza idei și emoții, precum și resurse digitale, inclusiv secvențe video din filmul Dead Poets Society (1989, regizat de Peter Weir, cu Robin Williams), platforme de social media și aplicații pentru realizarea afișelor dedicate proiectului.
Importanța activităților digitale a fost dublă: pe de o parte, au stimulat interesul elevilor prin mijloace familiare, iar pe de altă parte, au facilitat conectarea la text și la emoțiile exprimate de autoare. Astfel, am urmărit un echilibru între competențele native digitale ale elevilor și actul didactic, crescând implicarea și relevanța experienței de învățare.
Participarea elevilor și motivația demersului
În activitate au fost implicate clasele menționate. Am urmărit perspective diferite asupra aceluiași text poetic, adaptate vârstei și experienței elevilor. Elevii mai mici se familiarizau cu dinamica liceului și cu exprimarea critică, în timp ce elevii mai mari aveau deja experiență în analiză și redactare creativă.
Am început prin prezentarea imaginii autoarei și a experiențelor sale adolescenține, pornind de la interviuri și scrisori adresate elevilor. Această etapă a fost esențială pentru conectarea emoțională: elevii au putut înțelege contextul în care poezia s-a născut și modul în care sentimentele și experiențele personale pot fi transpuse în cuvinte. Primul text analizat a fost poemul „Am nevoie de încurajare”, care a stimulat discuții despre emoții, nevoi personale și relații interpersonale.
Numărul de ore: două ore la clasă, precum și etapa de pregătire a materialelor, asincron, pe classroom
Clasa : a IX-a, a XI-a.
Competențe generale
- (cls.a IX-a ): 2. Folosirea modalităților de analiză tematică, structural și stilistică în receptarea diferitelor texte literare și nonliterare; 3. Argumentarea în scris și oral a unor opinii în diverse situații de comunicare.
- (cls.a XI-a) :2.Comprehensiunea și interpretarea textelor ;4. Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare.
Competențe specifice
- (cls.a IX-a):2.2.Identificarea temei textelor propuse pentru studiu;2.6.Aplicarea conceptelor de specialitate în analiza și discutarea textelor literare studiate; 3.3.Argumentarea unui punct de vedere privind textele studiate.
- (cls.a XI-a) :2.1. Utilizarea strategiilor de lectură în vederea înțelegerii adecvate a textelor studiate ; 2.3. Interpretarea textelor studiate prin prisma propriilor valori și a propriei experiențe de lectură; 4.1.Utilizarea tehnicilor și strategiilor argumentative în situații de comunicare diverse (scrise sau orale).
Valori și atitudini :
- Cultivarea interesului pentru lectură și a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii ;
- Cultivarea unei atitudini pozitive față de comunicare și a încrederii în propriile abilități de comunicare ;
- Abordarea flexibilă și tolerantă a opiniilor și a argumentelor celorlalți.
Strategiile didactice au fost creionate astfel încât să pună în practică ideea de lucru în echipă, punând accent pe sarcini mici de invățare, în etape, care să integreze noile informații în rețelele proprii de gândire. Condițiile prealabile au pornit de la faptul că elevii cunosc particularitățile genului liric din achizițiile anterioare și vor fi capabili să selecteze, să categorizeze, să le și să se exprime.
Obiectivele didactice au fost formulate astfel încât elevii să fie capabili :
- să selecteze informația;
- să argumenteze propria viziune asupra textului liric ;
- să stabilească legături între textul studiat și alte lecturi, fie pe teme similare, fie pe teme contrastante;
- să identifice și să interpreteze emoțiile și mesajele transmise de autoare;
- să integreze valorile și conceptele literare în propria experiență și sistem de valori personale.
Aptitudini exersate :
- interpretarea unor secvențe de film în dialog cu interviul și textul liric.
- redactarea unui cvintet, realizarea unei hărți mentale complete și complexe.
Feedback/evaluare s-a realizat prin câte un feedback individual și pe grupe în funcție de realizarea sarcinilor de lucru din cadrul etapelor lecției.
Etapele activității didactice
Am structurat activitatea după scenariul didactic: EVOCARE, REALIZAREA SENSULUI, REFLECȚIE, EXTINDERE.
- Evocare
În această etapă, elevii au fost invitați să vizioneze secvențe din filmul Dead Poets Society și să citească o scrisoare-mărturisire a Simonei Popescu, postată pe grupul LECTURIADA ELEVILOR. Discuțiile au vizat emoțiile generate de text, relația dintre poezie și experiențele personale, precum și importanța expresiei autentice.
Scopul acestei etape a fost să conecteze elevii cu emoția poeziei și cu propria lor sensibilitate, pregătind terenul pentru analiza textului și pentru exprimarea creativă ulterioară.
- Realizarea sensului
Elevii au fost provocați prin nouă provocări care stimulează gândirea critică și creativă:
- Care a fost prima impresie după lectura poemului?
- Alege o sintagmă sau un cuvânt care te-a emoționat. De ce?
- Despre cine sau ce vorbește poeta în text?
- Completează textul cu două versuri proprii care te reprezintă.
- Ce înseamnă „nevoia de încurajare” pentru autoare și pentru tine?
- Cum percepi experiența adolescenței autoarei?
- Ce întrebări ai adresa Simonei Popescu?
- Asociază ideea poemului cu o carte citită.
- Creează o poezie despre cine ești acum, inspirat/ă de stilul autoarei.
Prin aceste exerciții, elevii au reușit să reflecteze asupra propriei identități, să se exprime emoțional și să conecteze lectura cu experiențe personale, dar și cu alte texte literare studiate.
- Reflecție
Etapa reflecției a fost concepută pentru a consolida înțelegerea poemului și a emoțiilor transmise. Elevii au realizat hărți mentale, grupate pe teme, cuvinte cheie și interpretări personale. De asemenea, au identificat modalități prin care poezie poate funcționa ca formă de încurajare, evidențiind importanța empatiei și a încrederii în sine.
- Extindere
În această etapă, activitatea s-a concretizat printr-un ultim exercițiu care a pornit de la un joc propus de autoarea Simona Popescu într-o scrisoare adresată elevilor în anul 2017 intitulat ,,Înainte am…Acum am”. Jocul a constat în așezarea elevilor pe două rânduri, completând fiecare câte o rubrică diferită: rândul unu ,,Înainte am…’’, iar rândul al doilea, rubrica ,,Acum am…’’ Poezia care a rezultat a determinat elevii să conștientizeze că, deși părem diferiți, avem nevoie de încredere, căutăm iubire și, putem fi și poeți. O selecție a textelor rezultate:
,,Înainte am fost timid și lipsit de speranțe,
Acum am ajuns să trăiesc momente emoționante.
Înainte am fost prea copilăroasă,
Acum am ajuns să fiu prea puternică.
Înainte am fost speriat de lume și credeam că nu mă voi putea integra între colegi,
Acum am încredere în mine.
Înainte am dat test la engleză,
Acum am gândire diferită.
Înainte am citit poezia altfel, în sinea mea,
Acum am trecut peste supărări…’’ (P. R. , cls. a IX-a B)
În plus, elevii au fost impulsionați să alcătuiască un cvintet pornind de la ideea: ,,nevoia de încurajare”- ,,nevoia de iubire”.
Concluziile asupra activității, asupra a ceea ce am construit împreună au fost evidente pentru toți. Pentru a formula un feedback asupra materialelor lucrate, elevii au răspuns la un scurt chestionar, o autoevaluare construită să-i ajute să conștientizeze dacă demersul și ceea ce s-a lucrat au permis atingerea obiectivelor stabilite la începutul lecției:
- V-a plăcut activitatea de astăzi ?/ Ce nu v-a plăcut ?
- Exprimați într-un singur cuvânt emoția pe care ați trăit-o în timpul activității.
- Ce notă v-ați da pentru implicare în activitate ?
- V-a plăcut munca în echipă ? Da sau Nu ? Motivați.
- Ați dori să mai lucrăm pe texte lirice folosind aceeași abordare și strategii similare?
- Ce sugestii aveți pentru profesor legat de activitatea recentă ?
Participarea constantă la activitățile LECTURIADEI, schimbul de experiență, ideile împrumutate, altele noi descoperite, ne-au determinat să înțelegem că este eficient ca învățarea să fie cât mai diversă, folosind metode care să deschidă mereu alte perspective asupra unui text. Întotdeauna a experimenta reprezintă o modalitate de a înțelege, de a adapta, de a duce mai departe conținuturi, care să dezvolte competențele esențiale bazate pe a învăța să faci, a învăța să înveți, a învăța să fii.
- Observații și concluzii metodice
Parcursul activității a demonstrat că elevii răspund pozitiv la activități care combină trăirea emoțională cu analiza textuală. Strategiile aplicate au stimulat creativitatea, implicarea și reflecția asupra propriei experiențe, oferind un cadru în care poezia devine nu doar obiect de studiu, ci și un mijloc de autocunoaștere și dezvoltare personală.
Feedback-ul elevilor a fost pozitiv, subliniind importanța încurajării reciproce, a expresiei autentice și a posibilității de a se identifica cu mesajele poetice.
- Reflecție asupra evoluției elevilor (2021 – prezent)
Analizând implicarea elevilor din 2021 până în prezent, am observat:
- Creșterea empatiei și a încrederii în sine, elevii fiind mai dispuși să-și exprime emoțiile și opiniile, inclusiv prin poezie;
- Îmbunătățirea competențelor digitale, elevii integrând cu ușurință aplicațiile digitale în proiecte creative și în organizarea ideilor;
- Interes crescut pentru lectură, astfel încât poezia, mai ales cea contemporană, este percepută ca relevantă și captivantă;
- Deschidere către colaborare și dialog, antrenând discuții pe teme emoționale, creative, care sunt mai profunde, iar elevii apreciază schimbul de idei;
- Abilitatea de reflecție critică, întrucât răspunsurile lor demonstrează o analiză mai atentă a textului, conectată la propria experiență.
Această evoluție confirmă eficiența strategiilor interactive și creative în învățarea literaturii, dar și rolul poeziei ca instrument de autocunoaștere și dezvoltare personală.
Bibliografie
- Sâmihăian, Florentina (2016), O didactică a limbii și literaturii române. Provocări actuale pentru profesor și elev, Editura ART, București;
- Onojescu, M., Maier, N.-D., (2020), ANPRO 20, Experiențe online de multiliterație, Editura ART, București;
- Interviu Simona Popescu cu Andreea Archip, publicat pe scoala9.ro;
- Secvențe film Dead Poets Society (1989), regia Peter Weir, actor Robin Williams;
- Grupul Facebook Lecturiada Elevilor 2021.
de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Limbă și comunicare
Profesor Mircea-Ionuț Catrina, Palatul Copiilor Târgu Jiu
Vorbim și nu (prea mai) știm ce vorbim. Ne propunem să lansăm un demers de refacere a semanticii românești din expresii și fraze utilizate – unele, chiar pe scară largă – însă aproape pe deplin uitate la nivelul semnificației, ceea ce atrage inevitabil deprecieri semantice. Iar când dispare și memoria colectivă, încotro ne îndreptăm?
Așadar, să-i dăm drumul. Veți regăsi aici expresii și fraze des folosite, însă cărora vorbitorul nativ (ironic, nu?) nu le (mai) știe sensul:
„a băga/trage ca Berilă” – depreciere semantică; vorbitorul nu are în vedere că Iancu Berilă (criminal în serie), autorul a cel puțin 20 de ucideri în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost condamnat la… 200 de ani de închisoare. Astăzi, expresie este utilizată când muncești extrem de mult, intens, peste program (nu neapărat și plătit).
„a nimerit orbul Brăila” – depreciere semantică; vorbitorul nu face legătura între incapacitatea unui nevăzător și Henri Braille, genialul inventator al alfabetului pentru nevăzători (invenție apărută în 1825). Expresia a ajuns în uzul limbii române undeva până la 1850 (Anton Pann folosește expresia în a sa „Poveste vorbei”, 1847), în principatele românești existând unele librării ce aveau cărți/ziare destinate persoanelor nevăzătoare. De aici până la confuzia românului, nu tocmai școlit, între Brăila autohtonă și Braille nu a fost decât un pas. Astăzi, expresia este folosită în dorința de a încuraja pe cineva să ajungă la o destinație pe care persoana în cauză se teme că nu o va găsi.
„a-ți găsi Bacăul cu cineva” – depreciere semantică; vorbitorul presupune că expresia se referă la „a-ți găsi nașul”, adică ai găsit pe cineva care îți vine de hac. Ce nu cunoaște vorbitorul actual e faptul că Bacău nu are legătură cu localizarea geografică a orașului nostru, ci cu „bakó”, termen din limba maghiară care înseamnă „călău”. Gata, s-a lămurit și asta.
„a spune brașoave” – depreciere semantică; dicționarele actuale ne transmit că „brașoavă” înseamnă fie o minciună, fie o lipsită de adevăr (pe românește, o palavră). Ce nu știe vorbitorul actual de limbă română este faptul că, la origini, termenul desemna o exagerare a adevărului, o prezentare în culori voit pozitive (totul din considerente economico-financiare). Există, vom vedea, o legătură strânsă între termenul nostru și Brașov. Cunoscut încă din timpurile medievale sub numele de „Kronstadt” („Orașul Coroanei”), Braşovul primeşte, încă din anul 1364, aşa-numitul „drept de târg”, ceea ce înseamnă dreptul de-a organiza două târguri pe an, la care vin peste 300.000 de oameni. Optzeci de ani mai târziu, în 1424, blănarii întocmesc primul statut al unei bresle. Apropo de bresle, numite şi ghilde, ele erau asociaţii de meşteşugari din aceeași branşă, create pentru apărarea unor interese comune. În Braşovul anului 1798, de exemplu, existau 43 de bresle din care făceau parte 1227 de meşteri blănari, cizmari, curelari, fierari, aurari, tăbăcari, olari, pălărieri, franzelari, lăcătuşi, ţesători etc. Deja un centru comercial de anvergură, Brașovul se însuflețea cu precădere în zilele de târg, când piețele se umpleau de glasurile negustorilor (dornici, evident, să își vând cât mai mult și mai repede mărfurile) din oraș sau din alte locuri. Acești negustori îți prezentau cât mai zgomotos și mai manipulator produsele, această tehnică de persuadare atrăgea clienții curioși la tarabele celor care strigau repetat. Mai ușor sau mai greu, munca de convingere pe care ă făceau negustorii avea succes până la urmă. Marfa lor era vândură mai repede decât a negustorilor mai puțin vocali. Cine vindea repede nu doar că se îmbogățea pe măsură, ci căpăta și un renume de bun negustor (pe principiul românesc „păi dacă i se vinde marfa așa de repede, înseamnă că e calitate acolo, nu?”). În timp, a ajuns să se afirme – despre acești negustori… din Brașov – că spun „brașoave” ori că înfloresc lucrurile/realitatea în scop comercial. Vorba se aplica, în primul rând (dar nu exclusiv!), bijutierilor brașoveni, care păcăleau lumea (profund rurală și neștiutoare) cu obiecte presupus din metale prețioase, dar – în fapt – confecționate din materiale ori metale comune și ieftine. Toate astea, la prețuri modice, ofereau o satisfacție aparte cumpărătorilor (cu precădere doamne), căci ajungeau să poarte podoabe ce imitau creațiile scumpe ale Vestului. Totul pentru fală, cam ca astăzi.
„a o întoarce ca la Ploiești” – depreciere semantică; construirea liniilor de cale ferată București – Ploiești (1872) și Ploiești – Predeal (1879) a avut loc la o relativă distanță temporală. Din motive financiare, s-a folosit – pentru cea de-a doua linie – traseul București–Ploiești. Trenurile de la București care mergeau spre Ardeal erau oprite în gară, locomotiva era decuplată de garnitură, intra pe o linie de manevră și era întoarsă pe o placă turnantă, acționată manual (astăzi, de exemplu, cea existentă la depoul Ploiești Sud este acționată electric) și direcționată pe linia spre Predeal. Locomotiva era cuplată la celălalt capăt al garniturii, astfel ultimul vagon al trenului venit de la București… devenea primul. Când trenul pornea, călătorii aveau un sentiment general de teamă că s-au suit într-o cursă greșită, acesta părând că se întoarce la București, deși, în realitate, rula pe linia spre Predeal. În 1886, la Gara Ploiești erau șapte linii de circulație, cinci erau folosite pentru trenurile de călători, iar restul pentru trenurile de marfă. Nu existau linii de manevră, acestea efectuându-se pe liniile principale, fapt care conducea ca schimbarea direcției spre Predeal, sau București să dureze probabil câteva zeci de minute, pe care călătorii le petreceau în restaurantul gării sau în vagoane, servind ceea ce cumpărau de la negustorii ambulanți din zona gării. Această manevră a durat de la darea în folosință a noii linii de cale ferată (1879) până în preajma anilor 1913-1915, când s-a finalizat Triajul Ploieștiului.
„azi aici, mâine-n Focșani” – expresie fără vreo conotație geografică recognoscibilă, nefiind identificat un motiv pertinent pentru utilizarea orașului Focșani. Am putea risca o interpretare, în sensul în care autorul „vorbei de duh” se afla la o oarecare distanță de orașul Focșani, iar acea distanță i s-a părut relevantă în emiterea expresiei. Semantica actuală ne trimite la ideea de neseriozitate, de lipsă a cuvântului din partea unor indivizi ce par incapabili să-și respecte promisiunile ori cuvântul.
„a auzi câinii din Giurgiu” – o altă expresie fără vreo conotație geografică identificată. Percepută, încă de la „lansare”, ca sinonimă cu „a vedea stele verzi”, expresia trimite la o suferință fizică, provocată de folosirea forței ori coerciției fizice. Cert e că, dacă primești o palmă zdravănă la Târgu Jiu, Craiova ori Timișoara, auzi sigur câinii din… Giurgiu.
„a merge până-n pânzele albe” – depreciere semantică. Concret, azi înseamnă „până la capăt indiferent de consecințe” etc. Dar, la origine, expresia implica… albul giulgiului. Da, da. Și era chiar diferită: „a urmări (pe cineva) până în pânzele albe”. Cu alte cuvinte, urmăreai pe cineva până la moarte, căci doar așa „vedeai” giulgiul alb pus pe ochii celui pe care-l urai. Probabil inconștient, în mentalul colectiv vorbim astăzi despre spălatul rufelor (până mai ieri) la râu. După spălare, clătire și limpezire, rufele erau bătute până când considera gospodina că trebuie. Adică… până în pânzele albe.
„a da sau a lua ceva moca” – expresie de factură modernă. Și mai probabil o depreciere semantică. Înseamnă „a da sau a lua ceva… pe ochi frumoși”. Sau gratuit. Când îți dă cineva ceva gratis? Când îi place fața ta. Adică „moaca”, termen popular pentru „chip”. Dar cum românului îi vine mai ușor să rostească „moca” decât „moacă” în conjunctura asta, de aici – credem – avem expresia.
„pompe funebre” – nu e expresie autentic românească, dar hai s-o explicăm. Nu e vorba de pompa propriu-zisă (nici de apă, nici de benzină etc.), ci pleacă de la latinescul „pompa”, care înseamnă „alai, cortegiu plin de fast, suită”. Ați prins ideea preluată de casele de… pompe funebre?
„ieftin ca braga” – o altă expresie românească ce ne arată complexitatea câmpului semantico-lexical românesc. Braga este/era o băutură răcoritoare românească cu extrem de puțin alcool, cu fermentație acidă, ivită în peisaj de câteva secole. Este cam tulbure, obținută din fierberea meiului măcinat și apă. În acest amestec sunt tot soiul de bacterii, dar, dacă este preparată și depozitată corect, nu sunt motive de îngrijorare. Rețeta nu e complicată, ingredientele le găsești ușor și nici nu costau mult în trecut, fiind accesibile multora dintre locuitorii acestei țări. De aici până la asocierea cu „aproape gratis” nu mai era mult…
Va urma…
de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Dramaturgie
Profesor Băbeanu Teodora Gabriela, Liceul Tehnologic „General Ioan Culcer” Târgu Jiu
Literatura dramatică din anii ’70 a refăcut legătura cu modernitatea interbelică prin scriitorii Ion Băieşu, Teodor Mazilu, D. R. Popescu, Marin Sorescu. A debutat fiecare în felul său, sub influenţa teatrului absurdului, iniţiat de Eugène Ionesco, şi a celorlalte tendinţe majore din perioada interbelică şi, respectiv, din dramaturgia europeană postbelică.
Preocuparea pentru om ca fiinţă interogativă, pentru omul modern, care, pe măsură ce află răspunsuri pentru întrebările sale, descoperă noi enigme legate de existenţa sa în univers, duce, în unele cazuri de excepție, la sincronizarea cu modelele europene. Personalitatea fiecăruia dintre autorii amintiţi mai sus impune tot atâtea stiluri în dramaturgia românească postbelică. Piesele lui Teodor Mazilu stau sub semnul unui comic de substanţă care maschează exproprierea personajelor de orice atribute umane. Dumitru Radu Popescu recurge la jocul dintre grotesc şi visare, fantasmagorie şi mitic, la prezenţa ambiguă a comicului de carnaval şi a sfâşierii tragice. Dramatizarea anecdotei şi exemplul desprins din întâmplările bizare dau o notă de gratuitate comică pieselor lui Ion Băieşu, dar dincolo de această impresie se regăsesc dilemele existenţei umane.
Prin proza şi teatrul său, Teodor Mazilu incriminează prostia, făţărnicia, mediocritatea, viciul moral, suficienţa intelectuală, platitudinea pretenţioasă, automatismul agresiv. Miza esenţială a teatrului mazilian o constituie limbajul, umorul născându-se nu din fabulaţia propriu-zisă, ci din limbajul vidat de sens şi de semnificaţie al eroilor închistaţi în propria mărginire. Proştii şi escrocii din piesele lui Teodor Mazilu nu îşi ascund golul interior, ci, având conştiinţa propriei mediocrităţi, îşi afirmă mândria de a fi tâmpiţi – „Eu nu caut să devin mai bun. Sunt mediocru până în vârful unghiilor şi sunt mândru de asta. Nu vreau să fiu genial! Pot, dar nu vreau!” (Mazilu, 1986, p. 255) – ori se laudă cu laşitatea lor, văzând în aceasta o virtute – „Averea mea e laşitatea, prieten! Eu păstrez totdeauna o!…” (Mazilu, 1986, p. 333).
Replicile personajelor produc răsul prin enormitatea și absurditatea lor, fiind de fapt nişte „aforisme care combină în stil Urmuz aporiile gândirii” (Simion, 1984, p. 491). Ogaru din „Somnoroasa aventură” consideră că „omul e dator să fie sincer” atunci când „n-are nici un interes să mintă”; mătuşa Cleo din aceeaşi piesă este impresionată de Gherman, „un bărbat instruit”, sub a cărui „înfăţişare serioasă, se ascunde de fapt un om atât de delicat”, ea susţine că nu este materialistă, că într-o relaţie „Sentimentul rămîne pe primul plan… fără ca banul să treacă pe al doilea plan”, iar căsătoria şi iubirea sunt „două noţiuni care se bat cap în cap”: „Unde-ai văzut tu, fetiţo, ca doi oameni care se iubesc, să se căsătorească?”. „Munca e o absurditate” pentru femeile cu fizicul „agreabil”, „să muncească alea urîte”, spune Cleo. Iordache este apodictic: „Eu nu propag ceea ce cred şi nu cred ceea ce propag…” (Mazilu, 1986, p. 333), nu se teme de Judecata de apoi cu care îl ameninţă Sublimul: „Să vină!… Chiar când îi tragem pe sfoară, noi privim oamenii drept în ochi!”. Acelaşi mod de gândire îl au şi personajele din „Mobilă şi durere”: „Eu aşa gîndesc, că dacă lucrurile nu merg bine, măcar să progresăm” (Mazilu, 1986, p. 433) spune Gore, iar Sile duce mai departe raţionamentul: „Planul l-am depăşit, dar nu l-am îndeplinit…” (Mazilu, 1986, p. 441).
Personajele se definesc printr-o spiritualitate submediocră, abjecţia, ticăloşia şi prostia caracterizându-le pe fiecare în parte, fără excepţie; personajele seamănă între ele, se dedublează, trec dintr-o comedie în alta, purtând acelaşi nume sau un altul. Individualizarea prin nume este însă artificială, aceeași figură împrumută o altă mască.
Dramaturgul fixează câteva tipologii definite prin automatismele de gândire, prin limbaj şi prin modul de manifestare. Exegeza literară a sesizat repetarea câtorva „scheme morale” în teatrul mazilian. Prima este reprezentată de „femeia bovarică, nemulţumită de condiţia ei de viaţă, dornică să cunoască aventura, gestul gratuit şi dramele metafizice”, cea de a doua înfăţişează „femeia cinică în căutarea bunăstării şi a suferinţei”, iar cea de a treia reprezintă „femeia dezamăgită, mândră de dezamăgirea ei, fericită în micul infern conjugal”. Variantele masculine sunt ilustrate mai întâi prin „maturul mediocru […] care sub influenţa feminităţii juvenile se converteşte la aventură şi iscodeşte trăirea estetică”, urmează „micii funcţionari gogolieni care luptă pentru putere şi trec prin crize de vanitate” şi apoi, „micii salariaţi duplicitari şi escroci din comerţ, scuturaţi de crize erotice şi dornici de a pătrunde în lumea ideilor” (Simion, 1984, p. 489).
Eroii lui Teodor Mazilu sunt invariabil proşti, nu însă nişte proşti obişnuiţi. Personajele se analizează şi îşi comunică rezultatele introspecţiei cu multă dezinvoltură, caută în sine cauzele mulţumirii lor ori ale nefericirii, cerând tandreţe sau nimicnicie. Emil („Inundaţia”) îşi doreşte o nenorocire pentru că nu mai poate suporta succesul şi opulenţa; soţiei îi pretinde „puţină murdărie”, la rândul ei, Olga vrea să fie jignită de Emil ca să-şi păstreze gingăşia. Gabriela („Somnoroasa aventură”) îl respinge pe admiratorul său pentru că are „prea multe laturi pozitive”, iar lui Gherman îi pretinde să o răpească şi să fie „năprasnic”, dacă vrea să îl iubească. Gherman, personajul „atât de serios şi cu atât de multe calităţi”, vrea să scape de povara seriozităţii, cere să i se toarne dulceaţă în pantofi, vrea să facă o şotie şi îşi taie gulerul cămăşii, apoi sparge un balon albastru, strigându-şi „obosit” victoria: „Am învins, am învins!…”
În viziunea maziliană, prostia dobândeşte dimensiune mitologică: „Mediocritatea, abjecţia, trivialitatea, prostia se colorează festiv în scrisul lui Mazilu, încep să bată spre sublim, platitudinea se animă, sclipeşte triumfător, intră în transă, ne depărtează vertiginos de umilele origini, devine aproape de nerecunoscut. Incisivitatea unită cu simţul artistic produce astfel de rezultate neaşteptate. Prostia nu apare sub o înfăţişare plată, dobândeşte ceva feeric, ceva miraculos, tinde şi ea, în felul ei spre culmi, aspiră la un absolut al propriei condiţii, îşi iese din firea obişnuită. […] Prostia la Mazilu, banala şi familiara prostie, nu mai e, totuşi, prostia întâlnită pe toate drumurile, ea capătă pondere, impune tăcere, incită la respect, se distanţează, tinde să ia contururi de fiinţă mitologică” (Raicu, 1980, p. 20).
Personajele îşi cunosc tarele, dar considerându-le universale, se dezvinovăţesc şi îşi consideră comportamentul „sincer”, ceea ce înseamnă cinism şi făţărnicie. Personalitatea lui Iordache se „evaporă” în absenţa trăsăturilor sale de caracter: „Ştiam că sunt laş, puţin lacom, puţin făţarnic, puţin afemeiat – din toate câte puţin – şi toate la un loc dădeau acea minune a lumii care era Iordache. Acum când nu mai sunt nici laş, nici lacom, nici afemeiat, mă întreb? Cine sunt eu? Cine e Iordache? Dacă nu sunt ipocrit, înseamnă că nu exist. Cum spunea şi filozoful ăla francez din secolul şaptesprezece… mint, deci exist.” (Mazilu, 1986, p. 345).
Personajele sunt sincere până la brutalitate. Comportamentul bizar al personajelor din piesa „Proştii sub clar de lună” dă o întorsătură neaşteptată evenimentelor. Deşi Clementina îl iubeşte, Gogu se desparte de ea pentru că nu i-a dat niciodată vreun motiv să aibă încredere în el, e „un tip jalnic, cu puţine trăsături omeneşti”, iar ea, „femeie superioară”, nu a reuşit să se ridice la înălţimea defectelor lui, având printre altele şi „bunul simţ” să nu poarte pantofii cumpăraţi de Gogu din banii furaţi. De partea cealaltă, Ortansa îi reproșează lui Emilian că este cinstit, că nu profită de serviciul pe care îl are, refuză să se încadreze în „câmpul muncii” şi în cele din urmă îl părăseşte pentru aventura mult visată cu Gogu. Ameninţat de controlul financiar reprezentat de Emilian, Gogu renunţă la dragostea pentru Ortansa, îi pretinde „încadrarea în câmpul muncii”, apoi o sfătuieşte sincer să se întoarcă la soţul ei. Trecând peste divergenţele pe care le-au avut din pricina geloziei, Clementina şi Ortansa caută la final o soluţie pentru a-l salva pe Gogu, înspăimântat de sosirea „într-o jumătate de oră” a controlulu financiar. Delapidatorul este incapabil să se ia cu mâinile de cap, un gest al remuşcării, al transformării sale morale: „Faţa îi e schimonosită de atâta zadarnică încordare. Încearcă să se ia cu mâinile de cap, nu reuşeşte. Ortansa şi Clementina îl privesc îngrozite. Gogu încearcă din nou, fără succes, să se ia cu mâinile de cap.” (Mazilu, 1986, p. 98).
În plan teoretic, se afirmă că sursa principală a comicului este contradicţia între esenţă şi aparenţă. Personajele din comediile clasice sunt ipocrite, spun ceva și fac altceva. Teatrul lui Teodor Mazilu relevă o altă posibilitate de realizare a comicului din relaţia aparenţă – esenţă. Convingerea autorului este că sursa comicului se poate afla şi în conformitatea esenţei cu aparenţa, în acest caz comicul fiind înspăimântător. Piesele lui Teodor Mazilu sunt asemănătoare prin tipologiile relativ fixe pe care le propun şi prin folosirea fundalului narativ ca pretext pentru a emite judecăţi asupra oamenilor şi asupra lumii în care ei trăiesc.
Bibliografie:
Mazilu, Teodor, Aceşti nebuni făţarnici, Seria Teatru comentat, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986
Raicu, Lucian, Printre contemporani, Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 1980
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984
de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Cartea, microunivers literar
Profesor Eugenia Alina Joița, Liceul de Arte „Constantin Brăiloiu”, Târgu Jiu
Valul curiozității m-a cuprins odată cu răsfoirea cărții „Bunica mi-a zis să-ți spun că-mi pare rău” de Fredrik Backman, autorul bestsellerului internațional „Un bărbat pe nume Ove”. Ab initio, romanul m-a incitat prin titlu, trezindu-mi sentimente de nostalgie, fugind cu gândul pătimaș către bunica mea care „a fost și nu mai este”. Mare mi-a fost uimirea când am descoperit că bunica devine personajul absent odată ce firul narativ se șerpuiește printre întâmplări, dar prezent mereu prin conștiința protagonistei, Elsa, așa cum s-a întâmplat și cu bunica ce m-a crescut pe mine, dar care, la un moment dat, a fost atinsă de timpul implacabil, preferând să meargă într-o lume a sufletelor măiestre, ca să folosesc un eufemism, lăsându-mă cu dorul în inimă. Însă, precum bunica Elsei, ea nu a murit, căci trăiește mereu în gândurile mele.
”Bunica mi-a zis să-ți spun că-mi pare rău„ de Fredrik Backman este, la o lectură superficială, o carte fie pentru bunici, fie pentru nepoți. De fapt, ca orice carte, este pentru toate vârstele. Cartea ne face să credem că realitatea ce ne înconjoară este o poveste în care fiecare dintre noi devine un personaj ce trebuie să gestioneze toate situațiile sociale în care este angrenat, cu bune și cu rele. Pătrunzând în universal ficțiunii, lectorul se perindă prin tărâmuri fabuloase în care trăiesc oamenii comuni de cartier, mai exact locatarii unui bloc transformați în eroi de basm.
Tragicomicul domină în această carte prin cele două personaje: bunica și Elsa. Bunica este poznașă, copilăroasă, nonconformistă, având calitățile ce ar atrage orice nepoțel. Elsa este o fetiță cu un IQ dezvoltat, copilul matur ce oferă uneori lecții de viață bunicii. Chiar dacă bunica devine, la un moment dat, personajul absent din tăvălugul întâmplărilor, formează cu Elsa un tandem excepțional, care trăiește aventuri în real și în oniric. În timpul zilei, bunica, împreună cu Elsa, fug de poliție sau din spital, joacă Monopoly, iar, noaptea, explorează, prin intermediul oniricului, Tărâmul-Aproape-Treaz, spațiul imaginar în care bunica o învață pe Elsa să pătrundă pentru a se elibera de frustrările cauzate, de cele mai multe ori, de meschinăria colegilor de la școală.
Un element central în dinamica relației dintre bunică și Elsa îl constituie puterea transformatoare a poveștilor. Bunicuța nu doar inventează lumi, ci le utilizează ca pe o metaforă a vieții reale. Tărâmul-Aproape-Treaz, acel spațiu oniric în care Elsa pătrunde odată cu înserarea, devine un adevărat ghid de supraviețuire emoțională. Personajele de basm (monștri, eroi, zâne) sunt, de fapt, locatarii comuni ai cartierului, iar conflictele din împărății oglindesc problemele cotidiene: meschinăria, singurătatea sau judecata superficială. Prin această transpunere, bunica o învață pe Elsa că orice om comun poate fi un erou, iar superputerile nu sunt abilități magice, ci calități umane unice. Această structură narativă duală (real-oniric) conferă romanului o profunzime psihologică, transformând experiența cititului, dar și pe cea a vieții Elsei, într-un exercițiu continuu de decodare a realității prin prisma fantasticului.
Călăuzitor nonconformist, bunica o învață pe Elsa că nu există minciuni, ci doar niște „versiuni ale adevărului” și adevărurile pure. Falsitatea, mediocritatea capătă alt sens pentru bunică și această viziune trebuie transferată către nepoată, pentru a continua să trăiască într-o lume autentică. Unul din meritele bunicii este acela de a fi inventat modalitatea cea mai potrivită de a-ți determina nepoata să adoarmă, inventând un spațiu mirific – Tărâmul-Aproape-Treaz – în care Elsa pătrunde odată cu înserarea, explorând mai multe împărății ai căror protagoniști sunt chiar vecinii blocului, cărora bunica le inventează un cognomen în funcție de calitățile sau defectele lor. Pentru un lector inocent (cf. Umberto Eco), bunica devine comică, prin limbajul uneori de cartier, prin atitudinea de sfidare a normelor sociale, prin comportamentul rebel. În realitate, este ființa care încearcă să retrăiască copilăria alături de nepoata sa.
Elsa este la fel de surprinzătoare precum bunica ei. Survine un transfer de personalitate dinspre bunică către nepoată. Prin maturitate și inteligență, Elsa se distinge de ceilalți colegi ai săi care o hăituiesc, determinând-o uneori să pună în aplicare planuri ingenioase pentru a scăpa din mâinile lor. Cartea ne oferă, astfel, interesante lecții despre combaterea bullyingului sau despre efectul bullyingului asupra unor copii.
Romanul excelează prin modul în care îmbină tragicul morții și al singurătății (a se vedea situația bețivei-avocat, rămasă inopinat fără familie ) cu umorul debordant și nonconformist al bunicii. Această pendulare între registrul tragic și cel comic este vizibilă chiar în limbaj; bunica folosește un discurs direct, uneori „de cartier” , dar care ascunde înțelepciune, stoicism, exprimând, de pildă, ideea că nu există minciuni, ci doar „versiuni ale adevărului” și adevăruri pure.
Stilul lui Fredrik Backman este marcat de un lirism al cotidianului, transformând blocul de apartamente și locatarii săi într-un microcosmos epic, demn de un basm modern. Autorul folosește ironia și autoironia pentru a destinde atmosfera, dar lasă mereu cititorul cu o notă de meditație profundă asupra temelor universale: relațiile de familie, nevoia de apartenență și lupta cu mediocritatea și falsitatea. Chiar și titlul, „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, reflectă această structură tragicomică: o frază copilăroasă care ascunde regretul profund al unei vieți trăite în afara normelor, dar pline de autenticitate.
Pentru Elsa, timpul se măsoară în veșnicii de basm datorită bunicii care o învață că lumea ce ne înconjoară poate fi o poveste fabuloasă cu eroi în antiteză, ce pot ajunge la un consens, chiar dacă o fac printr-un „coincidentia oppositorum”. După moartea bunicii, Elsa primește o misiune importantă: să transmită scrisorile sale vecinilor față de care bunica se simte recunoscătoare, poate, pentru că i-au dat puterea de a inventa personaje de basm ce colorează viața nepoatei. Prin transmiterea scrisorilor, Elsa o cunoaște mai bine pe bunica ce fusese un mentor spiritual sau un înger coborât pe pământ nu numai pentru ea, ci și pentru vecinii din bloc.
Misiunea de a livra scrisorile este, în esență, un testament emoțional. Aceste scrisori nu sunt doar cereri de iertare adresate celor dragi; ele dezvăluie, rând pe rând, adevărata identitate a bunicii – o femeie complexă, rebelă, dar plină de empatie, care și-a dedicat o parte din viață pentru a-i ajuta pe vecinii ei, transformându-i în sursă de inspirație pentru basme. Prin această expediție, Elsa nu doar își cunoaște mai bine mentorul spiritual, ci ia cunoștință și despre nuanțele cenușii ale moralității și despre faptul că adevărul nu este o entitate singulară, ci se află în multiplele sale versiuni. Drumul o forțează să interacționeze direct cu personajele din basme, ajutând-o să treacă de la viziunea idealizată a bunicii la acceptarea ei ca ființă umană cu defecte și merite.
Elsa urmărește o traiectorie schițată dinainte de bunica ei, o adevărată aventură, „o căutare de comori”, asemănătoare expediției întreprinse de Santiago din ”Alchimistul„ de Paulo Coelho, ce are același scop – maturizarea. Comorile sunt scrisori pe care Elsa merge să le ducă la destinație, scrisori prin care bunica le cere iertare tuturor celor dragi. Nu numai Elsa primește o misiune de la năstrușnica bunică, ci și alți vecini mai apropiați bunicii, precum monstrul, corespondentul personajului de basm, Inimă-de-Lup și orsul – care au primit misiunea de a o proteja pe Elsa. Cei doi chiar reușesc să fie ocrotitorii Elsei, salvând-o din foarte multe situații periculoase.
Întâmplările comice variază cu cele tragice, îndemnându-ne către meditație, precum situația bețivei-avocat rămase inopinat fără familie, situație la care Elsa reverberează cu echilibrul emoțional specific adultului. După moartea bunicii, Elsa are ocazia de a realiza o continuitate a basmelor din timpul nopții pe parcursul zilei, formând un trio alături de monstru și ors, precum cei trei muschetari ce se luptă să instaureze ordinea în lume. Împreună, vor face ca lumea să devină mai dreaptă. Personajele pe care le descoperă Elsa atât în realitate, cât și în vis dețin o superputere, o calitate ce le deosebesc de ceilalți și trebuie să lupte împotriva unui singur personaj malefic, corespondentul balaurului din basmele populare.
Pe lângă tematica iertării, „Bunica mi-a zis să-ți spun că-mi pare rău” este și o meditație asupra ideii de comunitate restrânsă în contextul urban contemporan. Locatarii blocului, deși inițial par un grup heteroclit de indivizi izolați, sunt, de fapt, o familie extinsă, aleasă. Monstrul și Orsul, de exemplu, sunt transformați din simpli vecini în ocrotitori ai Elsei , ilustrând cum oamenii pot transcende aparențele (calități/defecte) pentru a-și arăta latura umană. Cartea ne arată că legea nescrisă a acestei comunități este că, indiferent de diferențe, „binele învinge răul” , iar în momentele critice, unitatea și iertarea restabilesc echilibrul sufletesc.
Cu toate diferențele inerente dintre locatarii blocului, vecinii Elsei formează o comunitate restrânsă, unită, așa cum dovedesc cu ocazia sărbătorilor de iarnă, când toată lumea se împacă și uită de micile inadvertențe.
Ca în basme, binele învinge răul. Elsa nu mai este hăituită de colegi, înțelege că trebuie să-și ierte bunica pentru că s-a dus în lumea spiritelor într-un moment crucial din viața ei, când simțea nevoia unui companion, iar ceilalți își regăsesc și ei echilibrul sufletesc, înțelegând că viața este un labirint pe care trebuie să-l parcurgi cu răbdare și înțelepciune.
În cele din urmă, romanul lui Fredrik Backman nu este doar o aventură a cunoașterii, ci un omagiu adus imaginației și capacității umane de a colora viața. Cartea îl invită pe lector să-și reevalueze propria realitate și să accepte că viața este un „labirint” complex, dar care poate fi parcurs cu răbdare și înțelepciune. Prin experiențele Elsei, se transmite ideea că dragostea nu moare, ci se transformă în moștenire spirituală și în povești eterne. Astfel, „Bunica mi-a zis să-ți spun că-mi pare rău” devine reînvierea spiritului bunicii în inima Elsei și reînvierea credinței cititorului în puterea cathartică a basmelor.
Bibliografie:
Backman, F., 2024, Bunica mi-a zis să-ți spun că-mi pare rău, editura Art, București
Coelho, P., 2022, Alchimistul, Editura Humanitas Fiction, București
Eco, U.- 2016, Limitele interpretării, Editura Polirom, Iași
de Catrina Mircea Ionut | ian. 15, 2026 | Text, context, intertext
Ziua Culturii Naționale, sărbătorită anual la 15 ianuarie, data nașterii poetului romantic Mihai Eminescu, reprezintă mai mult decât un moment omagial: ea este un act de conștiință culturală și un exercițiu de exegeză asupra identității spirituale românești. De aceea, profesori și elevi din județul Gorj au redactat un Manifest județean pentru CULTURĂ care cuprinde idei despre valorile culturale românești, despre rolul școlii și al limbii române, despre specificul național și însemnătatea poeziei eminesciene, după cum urmează:
- Ce poți face cu o carte?
~ O poți folosi ca pe o oglindă în care te privești din multiple unghiuri, descoperind astfel cum literatura te ajută să te înțelegi mai bine pe tine însuți.
~ O poți folosi ca pe o cheie ce îți deschide ușa altor lumi sau ca pe o cheie spre sine, spre acceptare, spre frumusețe.
~ Pentru mine, o carte devine o modalitate de a dialoga, în tăcere, cu ceilalți.
- Generația noastră trăiește într-o lume mult mai modernă decât generațiile care au fost înaintea noastră , cu tehnologie și influențe din toate părțile, dar asta nu înseamnă că trebuie să uităm valorile culturale românești. De la părinți și bunici am moștenit tradiții, obiceiuri, limba și respectul pentru istorie, care ne definesc ca români. Chiar dacă tinerii de azi sunt mai diferiți, mai conectați la internet și la alte culturi, este important să păstrăm aceste valori și să le ducem mai departe. Generațiile dinainte au luptat și au muncit pentru identitatea noastră, iar datoria noastră este să nu o pierdem, ci să o adaptăm vremurilor în care trăim, fără să uităm cine suntem.
- De ce e utilă, totuși, literatura?
Pentru că ne ajută să dăm sens lumii în care trăim. Pentru că ne oferă un spaţiu de simulare, ca cel în care se antrenează astronauţii, în care să ne putem exersa liber capacitatea de a ne trăi propriile existenţe, pentru că ne definește propria identitate…
Criticul și eseistul contemporan Liviu Papadima, profesor de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din București, într-un articol din Dilema veche (nr. 551 din 4-10 septembrie 2014), spunea că poveștile citite hrănesc una dintre aplecările noastre native definitorii, curiozitatea. Că ne îndrumă spre o înţelegere deliberativă a lumii…Că ne pun la dispoziţie un rezervor inepuizabil de alternative pentru ideile şi credinţele noastre, atunci când valabilitatea acestora începe să se erodeze. Că ne ţin treze imaginaţia şi creativitatea, de care avem în permanenţă nevoie. Că ne ajută să visăm. Că ne deschid căi neaşteptate cunoaşterii de sine. Că ne fac mai înţelegători şi mai toleranţi faţă de ceilalţi… E ca atunci cînd îţi faci o casă. Nu toţi ne dorim palate, dar vrem cu toţii o locuinţă în care să nu ne frecăm umerii de pereţi, atunci cînd ne mişcăm. Citim ca să ne facem locul în care să putem locui.
Sentimentul de realitate este exprimat uneori prin personajele care rătăcesc mǎcinate de nelinişti, de eşecuri, de remuşcări, de golul vieţii lor, sau înfăţişate ca nişte fiinţe pierdute în lipsa de sens a existenţei.
Operele literare sunt adesea un amestec de feerie, poezie şi coşmar, pe de-o parte, de critică socială şi culturală, pe de altă parte.
Conţin zbuciumul celui care constată că viaţa e infernală şi totuşi o iubeşte cu Infernul ei cu tot. O fiinţă care vrea să fie liberă, într-o lume care seamănă cu o temniţă din care nu se poate elibera…
Uneori personajele apar ca uimite de ciudăţenia universului, de incapacitatea individului de a şti, de a înţelege…
Au revelaţia Morţii, a Răului, a unei inadmisibile condiţii existenţiale…
Alteori paginile citite conțin extazul omului îndrăgostit de sine, de lume și de viață…
Suflete rănite renasc și iubesc cu aceeași pasiune…Trăim alături de ele, suferim alături de ele și ne înnobilăm sufletul cu fiecare dintre reușitele lor, ca și cum ar fi ale noastre…
Iată de ce e utilă, totuși, literatura…
Pentru că a trăi este o artă în care vom fi multă vreme începători….
Iar literatura e trăire pură….
- Școala are un rol foarte important în viața noastră, deoarece ne ajută să ne formăm ca oameni și să învățăm lucruri esențiale pentru viitor. Prin școală nu acumulăm doar informații, ci ne dezvoltăm gândirea, învățăm să comunicăm și să ne exprimăm corect. Limba română are o valoare deosebită, fiind modul prin care ne exprimăm sentimentele, ideile și identitatea noastră ca popor. La orele de limba română învățăm să scriem și să vorbim corect, dar și să apreciem literatura și cultura românească. Astfel, școala contribuie la păstrarea și transmiterea limbii române, care este o parte importantă a identității noastre.
- Suntem generația care trăiește între tradiție și viitor. Într-o lume în care totul se schimbă rapid, cultura românească rămâne un reper stabil, iar școala este spațiul în care învățăm să înțelegem cine suntem, de unde venim și încotro putem merge. Cultura românească ne oferă sentimentul apartenenței. Prin istorie, limbă și tradiții, învățăm că identitatea nu este un dat, ci o responsabilitate. Demnitatea înseamnă să ne respectăm rădăcinile și să ne asumăm prezentul. România a dat lumii artiști, scriitori și gânditori care au schimbat perspective. De la Brâncuși la Enescu, de la Eminescu la Nichita Stănescu, cultura noastră arată că imaginația este una dintre cele mai puternice resurse ale noastre. În cultura românească, comunitatea a fost mereu un sprijin. Tradițiile, obiceiurile și viața satului au cultivat ideea că oamenii sunt mai puternici împreună. Această solidaritate rămâne esențială și astăzi. Folclorul, miturile și sărbătorile noastre sunt strâns legate de natură. Cultura românească ne învață să trăim în armonie cu mediul și să protejăm ceea ce ne-a fost lăsat. Indiferent de forma ei, spiritualitatea a oferit românilor sens și rezistență. Ea ne ajută să ne păstrăm echilibrul într-o lume agitată. Prin literatură, istorie, artă și limba română, școala ne ajută să înțelegem valorile care au construit această cultură. Aici învățăm să recunoaștem frumusețea și profunzimea ei.
Educația nu înseamnă doar note și examene. Înseamnă să înțelegem lumea, să ne implicăm, să respectăm diversitatea și să contribuim la binele comunității. Într-o epocă a tehnologiei și a inovației, creativitatea este esențială. Școala trebuie să fie un spațiu în care ideile noi sunt încurajate, iar elevii sunt sprijiniți să își descopere talentul. Tinerii trebuie să cunoască tradițiile, dar și să fie pregătiți pentru viitor. Școala are rolul de a transforma cultura într-o resursă pentru dezvoltare, nu într-un simplu capitol de manual. Educația înseamnă și formarea caracterului. În școală învățăm să ascultăm, să argumentăm, să colaborăm și să ne respectăm unii pe alții.
Cultura românească este o forță vie, iar școala este locul în care această forță prinde formă în fiecare generație. Ca liceeni, avem responsabilitatea de a continua această moștenire și libertatea de a o reinventa.
- De Ziua Culturii Naționale, ne oprim pentru o clipă din ritmul grăbit al prezentului și ne îndreptăm gândul spre valorile care definesc spiritul românesc. Cultura devine memorie vie și lumină, iar personalități precum Mihai Eminescu, George Enescu, Constantin Brâncuși, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Constantin Noica se conturează ca repere esențiale ale identității noastre.
Eminescu ne-a lăsat cuvântul nemuritor și convingerea potrivit căreia ,,cultura este cea mai bună avere a unui popor”, Brâncuși ne-a învățat simplitatea absolutului, Blaga respectul pentru mister, iar Noica ne-a făcut să înțelegem că ,, un popor se salvează prin cultură”.
A cinsti această zi înseamnă a păstra vie moștenirea primită și a transmite mai departe valorile care ne definesc, pentru ca spiritul românesc să rămână viu și demn.
- Eminescu – prezent continuu
Astăzi, într-un timp în care oamenii aleargă după sens,
prezentul devine trecut într-o secundă,
iar eul nostru se fragmentează în pixeli,
doar literatura ne aduce acasă, în emoție și cuvânt.
Acum e timpul să…
…Ne oprim pentru cultură.
…Ne oprim pentru limba română.
…Ne oprim pentru Mihai Eminescu.
Eminescu nu este doar un poet din manuale.
Nu este doar o fotografie veche
sau un nume rostit la ceremonii.
Eminescu este o voce.
O voce care vorbește despre iubire, despre om,
despre locul nostru în Univers.
El a scris despre stele și infinit
cu mult înainte ca oamenii să ajungă în spațiu.
A vorbit despre timp
ca despre ceva care trece, se frânge, se întoarce,
exact cum îl simțim și noi astăzi,
când zilele par prea scurte
și anii trec prea repede.
Într-o societate digitalizată,
în care suntem conectați la tot,
însă deconectați de la noi înșine,
Eminescu ne amintește să învățăm să iubim cultura și literatura.
El ne învață că omul nu este doar ceea ce are,
ci ceea ce simte.
Nu este doar prezentul grăbit,
ci și memoria, visul, speranța.
De aceea Eminescu este actual.
Pentru că întrebările lui sunt și întrebările noastre:
Cine suntem?
Ce rămâne după noi?
Ce este iubirea?
Ce este timpul?
Ce este omul într-o lume atât de mare?
Eminescu este universal,
pentru că vorbește despre lucruri care nu îmbătrânesc:
despre dor,
despre singurătate,
despre frumusețe,
despre dorința de absolut.
El a făcut din limba română
un loc în care gândul devine poezie
și emoția devine adevăr.
Astăzi, când îl celebrăm pe Mihai Eminescu,
nu celebrăm doar un poet,
ci o parte din noi.
Pentru că atâta timp cât ne punem întrebări,
atâta timp cât iubim,
atâta timp cât căutăm sensul vieții,
Eminescu trăiește.
Nu în trecut,
ci aici,
acum,
în fiecare dintre noi.
- Fiecare popor are o comoară pe care o poartă în suflet: cultura sa. Pentru noi, românii, identitatea culturală înseamnă tradiții, limbă, obiceiuri, istorie și oameni care, prin munca lor, au lăsat urme adânci în timp. Aceste valori nu sunt doar amintiri ale trecutului, ci fac parte din viața noastră de zi cu zi, ne modelează felul de a gândi și ne ajută să știm cine suntem.
Valorile culturale românești se regăsesc în sărbători, în portul popular, în cântece și dansuri, în poveștile spuse de bunici la gura sobei. Hora satului, doina, colindele, mărțișorul și ia românească vorbesc despre frumusețea și sensibilitatea sufletului românesc. De asemenea, marii noștri creatori – precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Enescu sau Constantin Brâncuși – sunt repere care ne arată cât de bogată și profundă este cultura românească.
Un rol foarte important în păstrarea acestor valori îl are școala. Aici învățăm nu doar matematică sau științe, ci și cum să devenim oameni responsabili, respectuoși și mândri de originea noastră. Profesorii ne vorbesc despre istorie, despre scriitori, despre tradiții și ne ajută să înțelegem că identitatea culturală se transmite din generație în generație. Școala ne învață să apreciem ceea ce avem și să privim cu încredere spre viitor, fără a ne uita rădăcinile.
Limba română este cel mai prețios element al identității noastre. Prin ea gândim, simțim, râdem, plângem și ne exprimăm dorurile. În paginile cărților, în poezii și povești, limba română își arată frumusețea și bogăția. Folosind corect și cu grijă limba maternă, dovedim respect față de noi înșine și față de cei care au păstrat-o vie de-a lungul veacurilor.
Responsabilitatea de a proteja și continua identitatea culturală românească ne aparține tuturor, mai ales nouă, tinerilor. Suntem generația care trăiește într-o lume modernă, digitală, dar tocmai de aceea trebuie să avem grijă să nu ne pierdem legătura cu tradițiile. Putem participa la activități culturale, putem citi, putem promova valorile românești în mediul online și, mai ales, putem vorbi frumos limba română. Fiecare gest mic, fiecare alegere conștientă contribuie la păstrarea acestei comori.
În concluzie, identitatea culturală românească nu este doar o moștenire, ci și o responsabilitate. Prin școală, prin limba română și prin implicarea noastră, putem face ca tradițiile și valorile poporului nostru să rămână vii. A fi român înseamnă a purta în suflet istoria, frumusețea și credința neamului nostru și a le duce mai departe, cu mândrie.
- Oamenii de cultură români sunt figuri remarcabile din domenii diverse – literatură, artă, știință, istorie, filozofie – precum scriitorii Ion Luca Caragiale, George Bacovia, Mihai Eminescu, sculptorul Constantin Brâncuși, compozitorul George Enescu, inventatorul Henri Coandă, istoricul Nicolae Iorga și filosoful Mircea Eliade, contribuind esențial la identitatea și moștenirea culturală a României și a lumii.
Scriitori și poeți:
- Mihai Eminescu (poet național)
- Ion Luca Caragiale (dramaturg)
- George Bacovia, Ion Minulescu (simbolism)
- Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu (filozofie, eseistică, teatru, exilați).
Artiști plastici:
- Constantin Brâncuși (sculptor modern).
Muzicieni:
- George Enescu (compozitor, violonist).
Oameni de știință și inventatori:
- Henri Coandă (pionier al aviației, efectul Coandă).
- Dimitrie Cantemir (enciclopedist)
- Grigore Antipa (biolog).
Constantin Brâncuși (1876–1957) a fost un sculptor român, considerat unul dintre fondatorii sculpturii moderne. Născut la Hobița, județul Gorj, el a creat lucrări bazate pe forme simple și simbolice. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără „Sărutul”, „Pasărea în spațiu” și ansamblul de la Târgu Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana fără sfârșit. Opera sa a influențat profund arta modernă.
Spiru Haret (1851–1912) a fost un important om de știință și reformator român. Matematician și astronom, el a avut un rol esențial în modernizarea învățământului românesc, introducând reforme care au extins educația și au îmbunătățit organizarea școlilor. Este considerat întemeietorul sistemului modern de educație din România.
George Enescu (1881–1955) a fost un mare compozitor, violonist și dirijor român. Considerat cel mai important muzician român, el a îmbinat muzica clasică cu elemente din folclorul românesc. Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Rapsodia Română”. Opera sa a avut o influență importantă asupra muzicii universale.
Mihai Eminescu (1850–1889) a fost cel mai important poet român, considerat poetul național al României. Opera sa este marcată de teme precum iubirea, natura, timpul și condiția umană. Printre cele mai cunoscute poezii se numără „Luceafărul”, „Scrisoarea III” și „Floare albastră”. Eminescu a avut o influență majoră asupra literaturii române.
Citatul lui George Călinescu despre Mihai Eminescu ,,Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet , pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată , poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale” subliniază importanța excepțională a lui Mihai Eminescu pentru cultura română.
- Fiecare adiere lasă frig în urma ei…
Și tu ai plecat lăsând toate florile de tei,
Singuratice, blajine, fără niciun ajutor,
Ca și sufletele care se usucă de la dor.
Și-aștept s-apari în miez de noapte,
Ca un luceafăr pe bolta luminată,
Văd stele mii, dar tot tu ești aparte…
Căci numai tu ești încă rupt din artă.
Rămâi mereu ca o speranță vie,
Ca un băiet păduri cutreierând,
Rămâi prezent aici în poezie,
Prezent în suflet și în gând.
Simbolic precum un rupestru,
Odă de pace și iubire…
Al nostru Mihai Eminescu,
Rămâi mereu în amintire!
- Valorile culturale românești sunt baza identității noastre ca popor și se pot reflecta atât în tradiții și obiceiuri, cât și în istorie și creații artistice. Ele ne ajută să înțelegem cine suntem și de unde venim Limba română este principala sursă a culturii noastre. Ea nu este doar un mijloc de comunicare, ci și modul în care oamenii au înțeles cu adevărat sensul valorilor culturale . Prin limbă ne exprimăm gândurile,sentimentele,dar și ideile cu privire la modul de viață și a obiceiurilor. Responsabilitatea față de identitatea culturală românească ne aparține tuturor. Ea se manifestă prin respectul față de tradiții, față de limba română, față de simbolurile naționale și prin transmiterea lor generațiilor viitoare. Această responsabilitate ne unește și ne apropie de țara noastră, manifestând iubirea și mândrie,putând spune că suntem patrioți adevărați. Astfel, contribuim la păstrarea vie a identității românești și la continuitatea valorilor care ne unesc ca popor. Școala modernă are datoria de a nu fi doar un loc de transmitere a unor informații, ci și de formare a caracterului. Aici învățăm despre trecutul nostru și despre personalitățile care au marcat cultura românească. Prin educație, elevii descoperă istoria și cultura românească. De asemenea, aici învățăm să folosim corect și frumos limba română, iar fără școlă, valorile culturale s-ar pierde. Limba română este un simbol al unității naționale. Implicarea în activități culturale este foarte importantă, astfel contribuim la păstrarea identității culturale românești.
- Limba română reprezintă temelia identității noastre culturale și spirituale. Sau așa cum afirma celebrul poet Mihai Eminescu „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii.”. Prin limba română se transmit valorile, tradițiile și credințele poporului ca simbol al moștenirii naționale. Mai mult, limba transmite gândurile, sentimentele și emoțiile românilor prin cea mai simplă modalitate de exprimare, cuvântul. Respectarea și folosirea corectă a limbii române reprezintă o datorie a fiecărei persoane prin care ne arătăm respectul față de cultura națională și mândria de a aparține neamului românesc.
- Cultura românească este o parte importantă din cine suntem. Prin limbă, tradiții, obiceiuri și literatură ne cunoaștem trecutul și ne înțelegem mai bine prezentul. Școala are un rol important în păstrarea culturii, deoarece aici învățăm să citim, să scriem corect și să respectăm valorile românești. Limba română ne ajută să ne exprimăm gândurile și sentimentele și trebuie să o folosim cu grijă. Noi, elevii, avem responsabilitatea de a respecta cultura și de a o duce mai departe, pentru ca și generațiile viitoare să știe cine sunt și de unde vin.
- Școala este mai mult decât o clădire, este locul unde comunitatea noastră prinde contur. Dincolo de formule matematice și date istorice, școala ne învață rigoarea, colaborarea și dorința de a fi mai buni. Pentru tinerii din țara noastră, școala reprezintă prima etapă a integrării sociale. Este spațiul în care legăturile de prietenie se transformă în parteneriate pentru viitor, oferindu-ne instrumentele necesare pentru a deveni cetățeni implicați și creativi.
- E matca-n care ne păstrăm ființa,
Cuvânt de dor și rugă spre străbuni,
Ea ne descrie visul și credința,
Unind prin grai o lume de români.
Născută-n vatra munților bătrâni,
Purtată-n doine, șoptită în amurg,
E scut de pază-n vremuri de stăpâni
Și râu de aur ce prin veacuri curg.
E mierea-n faguri, cerul în cuvânt,
E doina de la munte pân’ la mare,
E tot ce avem mai sfânt pe-acest pământ,
A sufletului nostru sărbătoare.
S-o prețuim ca pe-un potir de preț,
S-o dăm la fii ca zestre moștenită,
Căci fără ea, am fi doar niște vieți
Fără de chip și frunte-ncremenită.
- Ziua Culturii Naționale este o oportunitate de reflecție asupra rolului educației în păstrarea și dezvoltarea valorilor culturale. Educația culturală presupune cultivarea spiritului critic, a respectului pentru patrimoniu și a capacității de a interpreta valorile în contexte contemporane. Limba română este principalul vehicul al formării intelectuale și morale. Prin limbaj, se structurează gândirea, se transmit valorile și se construiește apartenența culturală. Profesorul devine, astfel, mediator între tradiție și actualitate. Prin atitudine, discurs și selecția conținuturilor, putem contribui la formarea unei relații autentice între elevi și cultura națională.
Ne asumăm rolul de a susține cultura prin educație, reflecție și transmitere responsabilă. Aceasta nu este un element decorativ al curriculumului, ci un pilon al formării cetățeanului cultivat și conștient de identitatea sa. Studiul literaturii și al artelor are atât o funcție informativă, cât și una formativă. Prin contactul cu marile opere, elevii își dezvoltă sensibilitatea estetică, capacitatea de analiză și discernământul valoric. Cultura contribuie esențial la formarea personalității autonome.
De exemplu, universul brâncușian este o artă asupra căreia, meditând, desprindem din ea necesitatea de a introduce o ordine spirituală în viața noastră, de a face să tacă forțele care ne pot descompune interior, de a restabili contactele vitalizatoare cu restul existenței terestre, de a ne gândi că există posibilitatea pentru fiecare dintre noi ca imaginea construită de Brâncuși să fie, de fapt, pictograma idealului de itinerar spiritual personal.
- Cultura reprezintă o comoară lăsată moștenire de înaintașii noștri. Avem obligația de a duce mai departe ceea ce au creat scriitorii, pictorii sau sculptorii români de-a lungul timpului și din ale căror opere avem atât de multe lucruri de învățat.
Un rol esențial în păstrarea identității culturale românești îl are școala, acolo unde învățăm despre istoria culturală a poporului român și aprofundăm limba și literatura română. Iar într-o lume dominată de tehnologie și de inteligența artificială, cum este cea în care trăim, este cu atât mai important să promovăm și să ne respectăm valorile culturale. Să avem grijă ca răsfoitul cărților să nu fie înlocuit cu derularea paginilor de pe dispozitive, iar comunicarea de pe rețelele de socializare să nu ia locul discuțiilor față în față.
- Prin ochii mei, limba română este mai mult decât un mijloc de comunicare, este darul pe care îl moștenim și care ne leagă de istoria și de tradițiile poporului nostru. Așa cum spunea Nichita Stănescu, „limba română este patria mea”, pentru că prin ea ne exprimăm gândurile, emoțiile și valorile, aflăm poveștile strămoșilor, învățăm despre reperele care ne definesc și descoperim frumusețea scrisului românesc. De aceea, consider că școala joacă un rol esențial în transmiterea acestor valori, pentru că aici învățăm să gândim critic, să apreciem cultura și să fim responsabili față de moștenirea noastră. Fiecare persoană are datoria să protejeze identitatea culturală, și să respecte tradițiile care ne unesc. Mihai Eminescu afirma că „suntem români și punctum”, lucru care ne amintește de responsabilitatea pe care o avem față de identitatea noastră culturală.
Să urmăm exemplul cronicarilor, care au jucat un rol crucial în dezvoltarea și păstrarea limbii române și a identității noastre, fiind printre primii care au scris istoria poporului, iar prin operele lor, Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce au contribuit la dezvoltarea limbii literare și au demonstrat că este potrivită pentru a transmite idei importante și fapte istorice, cu alte cuvinte Sufletul Românesc, în esența sa pură. Scrierile lor nu sunt doar simple relatări ale trecutului, ci probe peste timp ale existenței un neam blagoslovit de Dumnezeu și așezat la răscruce de drumuri și de civilizații, la hotarul între Orient și Occident.
Așadar, cultura nu este doar despre trecut, ci și despre modul în care ne construim prezentul și viitorul. Fiecare gest contează, fiecare cuvânt frumos pe care îl spunem sau scriem clădește bazele propriei persoane și întărește identitatea noastră. A fi responsabil față de cultură înseamnă a prețui limba, istoria și tradițiile care ne fac români. Noi suntem cei care vom duce mai departe limba și cultura română, nu doar prin ceea ce învățăm la școală, ci și prin felul în care alegem să ne exprimăm în fața lumii și să ne raportăm la valorile noastre.
- Rădăcini
Sub cerul vechi de doine și de dor,
Ne-am scris istoria cu pasul greu,
Din lut, din sânge, din cuvânt și zbor,
Valahi crescuți de-același Dumnezeu.
Avem în grai ecou de la străbuni,
În „dor” și „doină” stă un neam întreg,
Purtăm în noi și liniști și furtuni,
Și-un vis ce n-a murit, oricât de greu.
Prin sate albe, timpul stă în prag,
Bătrânii spun povești la foc domol,
Iar limba noastră, simplă și cu drag
Ne ține drepți în lume, ca un sol.
Suntem trecut și drum spre viitor,
O punte între ieri și ce va fi,
Cu Eminescu-n suflet, plin de dor,
Și cu speranța-n pași, în fiecare zi.
Identitatea nu e doar pământ,
E legământul viu ce ne unește:
Să fim oameni prin faptă și cuvânt,
Oriunde ne-ar purta ceasul ce ne crește!
- Limba română este o comoară vie, care strălucește în sufletul fiecărei generații. Ea ne vorbește ca o mamă grijulie, învățându-ne cine suntem și de unde venim. Cuvintele ei curg precum un râu limpede, hrănind gândirea și sensibilitatea noastră. Prin literatura română, trecutul prinde glas și ne șoptește lecții de viață. Limba română poartă pe umeri istoria unui popor întreg, o povară mai grea decât munții. Într-o lume grăbită, ea ne ține rădăcinile adânc înfipte în pământul valorilor.
Fără ea, identitatea noastră ar fi săracă și lipsită de culoare.
De aceea, trebuie să o prețuim, pentru ca viitorul să nu rămână fără glas!
- A vorbi despre Eminescu este ca a striga într-o peșteră uriașă. Mii de sunete, articulate pe multiple linii sau voci, răspund în același timp, iar distanțarea în spațiu și timp sporește ecoul și inefabilul rezonanțelor sale.
Cu Eminescu în gând, am auzit susurul râului și foșnetul frunzelor, șoapta ramurilor, pe lângă care am trecut adesea nepăsători. Am privit mersul ,,cârdului de cerbi” prin ,,mișcarea nalte ierbi”, în lumina blândei luni, oglindite în luciul lacului tainic.
Dar am simțit, odată cu Eminescu, și grandoarea conștiinței naționale din articole și pamflete, fantezia concepției epice sau proiecțiile mitico-filosofice ale celui mai mare poet al departelui din literatura română, menit să țină viu simțul demnității noastre umane și naționale.
- Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii române”, adună într-un focar al gândirii contrariile existenței – veșnicul și efemerul, starea și devenirea, viziunea eleată și cea heraclitiană – într-o coincidentia oppositorum în care timpul și spiritul se întâlnesc și se recunosc ca într-o taină deslușită doar de geniul uman.
Prin versul său nepieritor, el a dăruit eternitate limbii noastre, transformând suferința în artă și iubirea în absolut. Eminescu rămâne busola noastră spirituală, izvorul nesecat de lumină ce ne definește identitatea în fața întregii lumi.
Geniul său a clădit un univers de cugetare și simțire care depășește granițele timpului. Recitindu-l, ne regăsim rădăcinile și forța de a privi spre viitor. El nu este doar un poet al trecutului, ci o conștiință vie, care ne îndeamnă să prețuim valorile autentice și frumusețea inegalabilă a spiritului românesc.
- Istoria școlii românești este o parte esențială a istoriei noastre ca popor.În școală s-au format generații care au învățat să scrie și să gândească în limba română, să își cunoască trecutul și să își respecte valorile.De-a lungul timpului, chiar și în perioade dificile, școala a fost locul în care cultura românească a fost păstrată vie.
Dascălii au avut un rol decisiv în această istorie.Prin muncă, răbdare și responsabilitate, ei au transmis nu doar informații, ci și modele de gândire, de comportament și de atașament față de cultură.Mulți dintre cei care au construit România modernă au fost formați în școala românească.
Limba română a fost și rămâne temelia școlii românești. Prin ea am învățat să gândim, să ne exprimăm și să ne înțelegem unii pe alții. În manuale, în caiete și în vorbele profesorilor, limba română a păstrat vie legătura dintre generații. A respecta limba română înseamnă a respecta istoria, cultura și identitatea noastră.
Noi, elevii de astăzi facem parte din această continuitate.Avem datoria de a respecta școala, limba română și efortul generațiilor care ne-au precedat. Istoria școlii românești nu este doar în manuale, ci se scrie în fiecare zi, prin modul în care învățăm, ne exprimăm și ne asumăm responsabilitatea față de cultura noastră.
- Nimic nu e mai cald, mai plin de sens pentru cineva, ca limba în care și-a auzit mama vorbind. Și în care a spus primul te iubesc.
Amintirile copilăriei, lumina curată a dimineții de duminică, toate scăldate de unica limbă română, singura în care știu să mă bucur.
Parcă am fi primit o pâine proaspătă de care să ne bucurăm nesfârșit, așa e limba aceasta dumnezeiesc de frumoasă, ai cărei slujitori vom fi mereu!
- Școala are misiunea esențială de a transforma această moștenire culturală într-o conștiință activă. Nu este suficient ca elevii să învețe reguli gramaticale sau date istorice. Ei trebuie să înțeleagă sensul profund al culturii române, să o trăiască și să o respecte. Prin educație, școala formează cetățeni capabili să își cunoască rădăcinile, să le valorifice și să le ducă mai departe, fără a respinge dialogul cu alte culturi.
Profesorii de limba și literatura română sunt, astfel, adevărați gardieni ai identității culturale. Prin textele studiate, prin interpretare și reflecție, ei îi ajută pe elevi să descopere valorile morale, estetice și spirituale ale culturii române: respectul pentru adevăr, demnitatea, libertatea, solidaritatea și creativitatea. Școala devine un spațiu al continuității culturale, dar și al formării spiritului critic și al deschiderii.
În fața provocărilor contemporane, reafirmăm că educația în limba română și pentru cultura română nu este un obstacol în calea progresului, ci o condiție a unei dezvoltări autentice. Un individ care își cunoaște identitatea este mai sigur pe sine, mai tolerant și mai pregătit să participe activ la viața globală.
Susținem că identitatea culturală românească este vie și că depinde de generațiile tinere, care au rolul de a o păstra, de a o face cunoscută, de a prețui tradițiile, chiar și atunci când le reinventează.
Ne asumăm rolul de păstrători și creatori de cultură!
Ne asumăm responsabilitatea de a transmite mai departe ceea ce suntem! Ne asumăm dreptul de a fi români în mod autentic, liber și demn! Identitatea noastră nu se moștenește pasiv.
Educația prin cultură este sufletul societății trecând de la o generație la alta.
Se învață! Se trăiește! Se apără!
Noi spunem clar:
Nu acceptăm indiferența față de cultura noastră!
Nu acceptăm uitarea și superficialitatea!
Identitatea noastră culturală nu este un obstacol!
Este o Forță! Iar viitorul ei începe cu noi!
- Identitatea culturală românească nu este doar o moștenire primită de la strămoșii noștri, ci o responsabilitate pe care o purtăm mereu. Limba română ne definește și nu poate exista fără respectul nostru și al viitoarelor generații.
Școala are un rol esențial în această misiune, pentru că aici învățăm nu doar informații, ci și sensul apartenenței noastre. Prin lectură, prin studiul limbii române, al istoriei și al artei, ne formăm respectul față de identitatea noastră culturală.
Responsabilitatea noastră este să păstrăm cultura românească vie, demnă și respectată.
- Adolescenții sunt cei care dau viitor culturii naționale, purtând mai departe valorile ce definesc identitatea românească. Ziua de 15 ianuarie, Ziua Eminesciană, nu este doar un moment comemorativ, ci o întâlnire a tinerei generații cu spiritul lui Mihai Eminescu. Prin lectură, reflecție și creație, tinerii descoperă sensuri profunde și emoții care depășesc timpul, demonstrând că opera eminesciană continuă să inspire, să unească și să formeze conștiințe. Astfel, cultura națională rămâne vie prin sensibilitatea și implicarea adolescenților.
- Școala este mai mult decât un loc în care venim zilnic pentru a învăța lecții. Ea este locul în care ne formăm ca oameni, unde descoperim cine suntem și ce putem deveni. Între pereții școlii, învățăm nu doar matematică sau istorie, ci și valori importante precum respectul, munca, prietenia și responsabilitatea. Aici, ne sunt îndrumați pașii spre viitor, iar fiecare profesor contribuie la construirea visurilor noastre.
Limba română are un rol special în această călătorie. Ea este glasul prin care ne exprimăm gândurile, emoțiile și speranțele. Prin cuvinte, ne spunem bucuriile și tristețile, ne apărăm ideile și ne apropiem unii de alții. Studiind limba română, descoperim frumusețea literaturii, poveștile scriitorilor care ne vorbesc despre trecut, despre iubire, curaj și adevăr, dar și despre identitatea noastră ca popor.
Fără școală, drumul nostru ar fi nesigur, iar fără limba română ne-am pierde rădăcinile. Ele ne ajută să ne formăm caracterul, să ne dezvoltăm gândirea și să ne construim un viitor mai bun. De aceea, școala și limba română nu sunt doar materii de studiu, ci adevărate comori care ne însoțesc întreaga viață.
- Mihai, luceafărul de catifea
Pe cerul minții, stea de catifea,
Răsai din dor și te așezi în vers,
Când noaptea blândă peste noi cădea,
Tu luminai întregul univers.
Ai împletit mătasea cu durerea
În rânduri scrise sub un tei bătrân,
Iar azi,când simțim toată mângâierea,
În pieptul nostru cântece rămân.
Treceai tăcut,cu pas de visător,
Prin lumea care nu te-a înțeles,
Lăsând în urmă râuri de fior
Și-un alfabet de aur,rar ales.
Privirea ta,adâncă și duioasă,
S-a preschimbat în raze de argint,
Iar limba noastră, sfântă și frumoasă,
O porți ca pe un veșnic amărit.
Rămâi acolo, sus, în nemurire,
Luceafăr blând cu suflet de catifea,
Izvor de taină și de dăinuire,
Cât timp un om va mai cânta.
- Ziua Culturii
Ziua Respirației Naționale
Ziua când putem fi noi înșine
Prin fapte
Prin floarea de latinitate
Prin Eul creator
Să fim deci!
- Cultura românească este rădăcina care ne ține legați unii de alții și de cei care au fost înaintea noastră. Prin limba română ne spunem poveștile, durerile și speranțele. Școala ne ajută să înțelegem cine suntem, iar noi, tinerii, avem datoria de a păstra vie această identitate. Să ne respectăm limba și valorile, pentru că ele ne definesc.
- Identitatea culturală românească nu este doar o moștenire, ci o ființă care respiră în umbra fiecărui munte și în lumina fiecărei dimineți. Ea se ridică din foșnetul unei ii atârnate la soare, din cântecul unei mame ce adoarme un copil, din freamătul unei păduri care își știe numele de mii de ani. În sângele nostru curge o istorie care nu se povestește doar, ci se simte, ca o bătaie de inimă ce nu încetează.
Școala este locul în care această ființă nevăzută vine să ne atingă pentru prima dată. Acolo, literele devin ferestre către un cer vechi, iar profesorii-paznici de veghe care aprind felinare în sufletul elevilor. Unele lecții nu se termină când sună clopoțelul, se prelungesc în gânduri, în gesturi, în felul în care tinerii încep să vadă lumea, nu doar cu ochii, ci cu rădăcinile. Limba român nu e doar cuvânt, e trup de lumină și cuminecătură. Are în ea ecouri de doine, scântei de basm și liniștea unei seri de vară în care satul pare o inimă adormită. În română, dorul are o formă pe care o recunoști cu degetele, iar bucuria-o culoare pe care o simți pe cerul din interiorul tău. Fiecare cuvânt este un drum înapoi spre noi înșine.
Iar responsabilitatea noastră, a tinerilor, este să păstrăm această lumină vie, să o lăsăm să umble, să respire, să crească. Să nu o conservăm ca pe o relicvă, ci ca pe un copac mereu tânăr, ale cărui ramuri pot atinge viitorul. Când vom învăța să ducem cultura noastră nu ca pe o povară, ci ca pe o flacără ce încălzește și luminează, atunci identitatea românească nu va mai fi doar trecut, va fi promisiunea unei lumi care continuă să cânte, să trăiască.
- Între codru, ape și stele
— Codrule, de ce-mi ții tăcerea
Atât de aproape de gând?
Ramurile tale știu dorul
Ce-n mine arde tăcând?
— Eu am văzut atâtea plecări
Și-am strâns sub frunze dureri,
Izvoarele mele le poartă
Mai departe, spre alte zări.
— Izvoare line, unde-mi duceți
Cuvântul ce nu l-am rostit?
— Îl ducem acolo unde stelele
N-au uitat ce-a fost iubit.
Stelele tac, dar veghează
Peste codru și peste noi,
Iar luna coboară ușor
Pe ramuri, pe vise, pe foi.
Rămân și eu sub cerul vechi,
Cu dorul nespus și greu,
Știind că-n codru, în ape și-n stele
Mă caut mereu… și mereu.
- Pe malul unui timp uitat
Pe malul unui timp uitat,
Unde stelele se pierd,
Eminescu, visător,
Cuvintele în zborul lor le-a adunat.
Sub cerul plin de stele reci,
Lăsând vii urme în priviri,
El crea în nopți-albastre
Despre lumile celeste.
Un visător în fața lumii,
Cu suflet sărăcit,
Dar în cuvintele lui mari,
Timpul l-a transformat în mit.
Și-a dăruit iubirea-n versuri,
Cu glasul ce răsună-n vânt,
Pentru toți cei ce îl caută
În fiecare suflet, în fiecare gând.
Astăzi, numele său răsună,
În zori și-n miez de noapte grea,
Eminescu trăiește mereu,
În cuvinte, ca o stea.
- Ziua Culturii Naționale nu este doar un reper calendaristic fixat la mijlocul lui ianuarie, ci un exercițiu de introspecție prin care încercăm să înțelegem cine suntem și în ce limbă ne plângem dorurile sau ne strigăm bucuriile. Pentru mine, cultura română nu se rezumă la rafturile prăfuite ale bibliotecilor, ci este un organism viu, care respiră prin fiecare vers eminescian și prin fiecare acord al lui Enescu, oferindu-ne un sentiment de apartenență într-o lume din ce în ce mai uniformizată.
Valorile culturale românești reprezintă coloana noastră vertebrală. Ele se regăsesc în echilibrul dintre tradiția arhaică, plină de simboluri ancestrale, și modernitatea curajoasă a intelectualilor noștri care au cucerit Europa. Această „identitate de graniță” ne oferă o sensibilitate aparte: avem capacitatea de a fi universali rămânând, în același timp, profund legați de pământul acesta.
În acest proces de definire personală, școala joacă un rol fundamental. Ea nu este doar o clădire în care acumulăm informații, ci spațiul în care limba română devine, dintr-un instrument de comunicare, un instrument de gândire. Limba este „casa ființei noastre”, așa cum spunea un filosof, iar la școală învățăm să locuim în această casă cu demnitate. Studiul literaturii și al istoriei ne ajută să nu fim niște simpli spectatori ai prezentului, ci succesori conștienți ai unui patrimoniu imens.
Responsabilitatea generației mele față de identitatea culturală este una majoră și, poate, mai complexă decât a părinților noștri. Trăim într-o eră a vitezei și a digitalizării, unde este ușor să pierzi contactul cu rădăcinile. Însă, a fi modern nu înseamnă a uita cine ești. Dimpotrivă, datoria noastră este să traducem valorile românești în limbajul viitorului. Avem responsabilitatea de a păstra limba română curată, de a ne promova valorile fără complexe de inferioritate și de a înțelege că viitorul nu poate fi construit pe un vid cultural.
În concluzie, Ziua Culturii Naționale este despre recunoștință și continuitate. Suntem ceea ce vorbim și ceea ce prețuim. Ca elev, consider că cea mai înaltă formă de patriotism este studiul temeinic și respectul față de cuvântul scris, singurele care pot asigura dăinuirea spiritului românesc în marea istorie a lumii.
- Identitatea culturală românească nu este o relicvă a trecutului, ci o forță care ne definește prezentul și ne poate orienta viitorul. Generațiile tinere au nevoie să înțeleagă tradițiile nu ca pe obligații, ci ca pe elemente ce le definesc existența. Tu, eu, fiecare dintre noi este responsabil pentru continuitate. A rupe legătura nu înseamnă libertate, ci negarea propriilor origini. Identitatea culturală depinde de ceea ce alegem să cunoaștem, să respectăm și să ducem mai departe. Trebuie să fii implicat pentru a deveni un model pentru generațiile viitoare!
Apreciați limba română, pentru ca joacă un rol important în identitatea noastră culturală, deoarece ea ne leagă de cei ce au fost înaintea noastră și de cei de după noi. Ea este sufletul rostit al poporului nostru. Datorită ei am putut să ne spunem durerea, suspinele, nevoia, dar în același timp, am putut să ne fim alături. Am reușit să ne unim și să fim mai puternici împreună. Cu ajutorul ei am putut să ne păstrăm identitatea, tradițiile și obiceiurile. Limba româna nu este doar un mijloc de comunicare, ci este un instrument care ne ajută să fim auziți si înțeleși în fața lumii.
Azi, de Ziua Culturii Naționale, ne reunim simbolic sub semnul valorilor care ne definesc ca popor și dau sens continuității noastre, înțelegând responsabilitatea de a le transmite către generațiile care ne urmează.
Cultura românească este clădită prin orice formă de artă, iar școala are un rol esențial în păstrarea și cultivarea valorilor, pentru a defini conștiința culturală. Prin acest manifest, ne asumăm datoria de a proteja, de a promova și de a transmite mai departe ceea ce suntem, pentru ca identitatea noastră să rămână vie, demnă și creatoare.
Învățați, copii și tineri, fie voi și-n floarea vârstei sau trecuți de ea, învățați cu toții! Școala vă primește cu brațele deschise și vă îndeamnă la o evoluție permanentă, la descoperirea de sine, la dezvoltare, atât pe plan intelectual, cât și pe plan moral. Educația ne formează pe Noi, cei de mâine, viitori membri responsabili, empatici și utili ai societății. Educația noastră nu reprezintă doar un drept, ci și o cheie spre succes. Rolul școlii este acela de a ne pregăti pentru obstacolele care ne sunt puse în calea îndeplinirii visurilor noastre mărețe, prin adăugarea și prin modelarea unor valori indispensabile în personalitatea noastră: perseverența, pozitivitatea, toleranța, independența. Astfel, școala devine o a doua casă a tânărului în formare. Prin întunericul inculturii nu poți înainta în nicio direcție. Te va cuprinde tot mai tare sentimentul neputinței, care va lucra subtil și febril în adâncul ființei tale. Prețuiește școala și permite-i să-ți dezvăluie orizonturi noi!
Păstrați dragostea pentru țară! Indiferent de cât de mult ne îndepărtăm fizic de patria noastră, rămânem aproape sufletește. Patriotismul ne unește, ne face să fim un singur suflet.. Suntem oameni diferiți, cu calități și defecte, însă patriotismul ne oferă un obiectiv comun: apărarea identității și păstrarea frumuseții originilor noastre. Dragostea pentru țară ne oferă sentimentul de apartenență și ne amintește că ne tragem dintr-un popor cu valori și cu principii solide, adânc înrădăcinate în spiritul nostru.
Păstrează obiceiurile, nu le lăsa să devină doar amintiri! Nu te rușina de rădăcinile tale, pentru că ele te țin în picioare! Amintește-ți că trecutul nu e în urmă, ci sub pașii noștri! Ia cu tine ce ai primit! Poartă mai departe ce a fost făcut cu dragoste și cu răbdare! Spune cu mult curaj cine ești! Continuă povestea!
Viața, mântuirea și fericirea sunt lăsate de Dumnezeu, la fel și graiul românesc. Limba română este glasul prin care cei cu părul încărunțit, cu mâini firave și cu voce duioasă citesc povești tuturor speranțelor. Este izvorul celor ce o poartă în inimă, un simbol al vieții și al eternității, un adăpost al gândurilor și al visurilor noastre. Rolul său este clar și greu de înlocuit, acela de a apropia oamenii și de a stăpâni timpul. Este firul invizibil care unește inimi, este născătoare a cuvintelor ce poartă dor și bucurie, păstrătoare a amintirilor fragile. Este steaua călăuzitoare a poporului român, lumina ce păstrează vie memoria celor ce nu se mai află printre noi, o punte între trecut, prezent și viitor.
Astăzi, școala ar trebui să renască asemenea Păsării Phoenix, pentru că numai prin acest miracol mai putem spera ca lumea noastră să-și regăsească echilibrul, sensul, frumusețea și puterea!
Rolul nostru este să creștem oameni care prețuiesc libertatea, iubesc viața și înțeleg că pot schimba totul schimbându-se ei înșiși, prin educație!
- Cultura este adunarea dintr-o lume risipită, numele și memoria unui popor. A ne onora cultura înseamnă a ne aminti cine suntem, chiar și atunci când vremurile sunt grele și ne cer să o uităm… Marcarea acestei zile nu este doar despre puterea prezentului, ci înglobează atât de frumos trecutul în viitor. Astfel, acest Manifest susține că Ziua Culturii Naționale trebuie să funcționeze ca un laborator de idei, un topos al educației critice și al datoriei intelectuale. Ea trebuie să stimuleze cercetarea, dialogul interdisciplinar și participarea activă a tinerelor generații la viața culturală. Numai așa, memoria colectivă se transfigurează în resursă pentru viitor, iar Mihai Eminescu rămâne nu doar un simbol al trecutului, ci și un poet viabil.
Semnează:
Insp. Șc. Prof. Chiliban Petronela-Denisa
Prof. dr. Giurca Otilia
Prof. dr. Găvan Elena Diana
Prof. Goanță Cristina
Prof. Catrina Ionuț
Prof. Pigui Grațiela Ramona
Prof. Tudor Oana Mirela
Prof. Clipicioiu Georgeta
Prof. Ochian Iulia-Marinela
Prof. Gărăiacu Delia-Melania
Prof. Diaconița Cristina-Liliana
Prof. Lărgeanu Crina Teodora
Prof. Trotea Ramona Mihaela
Prof. Rădulescu Loredana
Prof. Drăghici Cristina Florentina
Prof. Morie Anamaria Neli
Prof. dr. Păunescu Mihaela Gretuța
Prof. Deaconescu Ramona-Maria
Prof. Ionescu Irina
Prof. Titel Loredana
Prof. Pânișoară Elena Ștefania
Prof. Plăstoi Glicheria Irina
Prof. Băloi Simona Elena
Prof. Mărgărit Marinela
Prof. Arsenie Claudia
Prof. Frunză Elena Andreea
Prof. Popescu C. Georgeta
Prof. dr. Verdeș Maria-Roxelana
Prof. Duncea-Voicu Bianca-Maria
Prof. Olteanu Gică-Mirel
Elevii:
Merlă Cristina
Șindrilaru Ionela
Baicu Ștefania
Hulă Darius-Nicolae
Licărete Cătălin
Bizom Giulia Maria
Gărăiacu Alexia Maria
Catrina Andrei Fernando
Mastan Alexandra
Ciurea Izabela-Floriana
Drăghici Andrei
Cojocaru Tudor Andrei
Călina Anisia-Elena
Cocioabă Carina Elena
Frunză Octavia Teodora
Bivolaru Andrei
Surupăceanu Alexandra
Tismănaru Georgiana Daiana
Nanu Darius Constantin
Cheană Andreea
Copaci Georgiana
Mărgel Alexandru Rafael
Bobină Andreea-Diana
Baldovin Rareș
Caterina Cionoiu
Toropu Giulia
Elencu Ion Luca
Cilibiu Octavian
Văduva Roberta
Vasile Daria
Crivac Izabel
Frățilescu Riana
Ciobescu Daria
Zaint Robert
Vărgatu Victor Gabriel
Comentarii recente